Bună seara, mă mut pe wordpress!

Astăzi nu vă mai spun „bună dimineața”, vă spun „bună seara”, pentru că a sosit și apusul acestui blog. Asta nu înseamnă că nu voi mai scrie, asta înseamnă că mâine el își va vedea răsăritul într-o altă lume, și anume în wordpress.

De astăzi nu mai scriu aici, dar mă găsiți oricând pe www.blogulluivica.com, unde tot un Blog de Dimineață va exista, însă unul mai activ decât cel pe care îl am acum.

The time for a new chapter is here!

Please, STOP WRITING...

De ce unii oameni simt nevoia să scrie? Nu consider că scriu foarte bine sau că sunt expert în a scrie, dar sunt cert convinsă că sunt oameni cu blog sau care scriu și publică utilizând tot felul de platforme, dar nu realizează că ar trebui să nu o facă. 

Nu vreau să ofensez pe cineva și sincer nu am o problemă personală cu persoana pe care o s-o vizez, chiar apreciez ceea ce face și ceea la ce se pricepe cel mai bine, dar consider că ar trebui să rămână în acel domeniu și să găsească pe cineva care, ce-l puțin, să-i revizuiască textele pe care le publică, dacă tot ține să o facă. 

Am o prietenă pe facebook(acum doar pe facebook) care e foarte tare când vine vorba de vestimentație, modă și toate chestiile astea.  Eu nu mă pricep la așa ceva, iată de ce nici nu mă bag, când vine vorba de haine. Recent s-a apucat de un proiect foarte fain, creează articole vestimentare fabuloase, iar pentru asta a lansat și o pagină web prin intermediul căreia își vinde creațiile. Foarte tare, nimic de obiectat, până ajung să accesez acea mică secțiune numită blog. Iar despre asta mai departe...

Nu am citit toate postările(nu-s chiar multe), m-am oprit la prima și am trecut peste ea cu privirea. După cum am mai spus, cine v-a zis că puteți scrie? Pentru mine a fost foarte clar, ține-te de creat haine și nu mai încerca să duci un blog! Pe lângă faptul că mă  roade pe creier(textul), mai e și plin de greșeli de gramatică. Probabil că ar fi bine să vă dau și niște exemple, dacă tot m-am luat de scrisul cuiva, așa că o să încep chiar cu prima propoziție:

• „Majoritatea femeilor se plictisesc repede de tinutele lor pentru a le da un noua aspec rochiilor simple , ne vin in ajutor dulerele detasabile”. Unu la mână, chiar trebuie să revizuiești un text înainte de să-l publici. Doi, eu am nevoie de o virgulă și de un „iar” după „ținutele lor”. 

• „De la cele mai simple la cele mai complicate , asortindu-le corent iti poate transforma look -ul”. Nu o să mă mai iau de nimic mai mult decât de acel „îți poate transforma”. Luând în considerare faptul că se vorbește despre „gulere” la persoana a III-a, plural, atunci aș înlocui acel „îți poate” cu un „îți pot”. 

Cred că e destul, până la urmă ceea ce am vrut eu să punctez, e faptul că ar trebui să ne ținem de ceea la ce suntem buni, nu că asta ar deranja pe cineva, dar nu toți au fost născuți să scrie. Am mai zis-o, nu mă dau mare expert, e doar ceea ce am realizat eu cercetând pagina în cauză, care, deși are acest mic cusur, chiar e foarte tare, iar pentru a fi cât se poate de sinceră, mi-aș lua tot ce are ea acolo, doar că, „no money, no honey”. 

Iar ceea ce ține de scris, mai sunt sute de bloggeri și oameni care se dau mari autori de texte, dar nu se pricep deloc la asta, care au un blog pentru că așa e cool sau pentru că au auzit de la cineva că are unul. Devine uneori să auzi pe cineva că are un blog și să descoperi după aia că de fapt e lipsit de talent. Am văzut din ăștia, am văzut și bloguri cu autori care nu știu despre ce și pentru ce scriu, sau care nu au avut deloc întâlniri cu manualul de gramatică în gimnaziu. Pentru că există "bloggeri" care sunt irelevant de analfabeți, dar nu realizează asta. Și pentru că există unii extrem de buni la gramatică, dar a căror texte dor într-un asemenea fel, încât până la sfârșitul textului apuci o migrenă. 

Până aici, cred că am vorbit în exces....

În fine, faceți ceea la ce vă pricepeți, that's the way you'll always do your best!

Despre rare nopți albe...

Nu am scris de ceva timp, fie din lenevie, fie pentru că subiectele își pierdeau din farmec dacă nu le înșiram pe hârtie la timp, sau pur și simplu eram prea ocupată trăind ceva ce am așteptat de prea multă vreme. 

Astăzi o să vă povestesc despre insomnii, despre ale mele insomnii.

Era iunie când, pentru ultima dată, am stat trează o noapte întreagă, nu pentru că aveam ceva de făcut, ci doar pentru că nu puteam să dorm. Eram în drum spre Chișinău, iar ceea ce mă preocupa cel mai puțin atunci era somnul. Rareori stau trează până dimineață, de cele mai multe ori cedez și mă las sedusă de întuneric, nu se pun sesiunile, când vreau sau nu, nu am de ales, atunci există lucruri pe care nu le-ai făcut tot semestrul și îți rămân doar 8 ore la dispoziție să schimbi situația.

Totuși, vreau să vă povestesc despre nopțile de cărți, care sunt puține, pe care le ador, chiar dacă cu greu rezist să nu adorm când ceasul trece de 3.00 dimineața. Ultima dată am stat până dimineață împreună cu „Întoarcerea din Rai”, cred, deși s-ar putea să greșesc, pentru că mă număr printre acei oameni care au citit toate volumele din franciza „Fifty Shades” (stop judging me, i may be a pervert), și le-am citit într-o săptămână și jumătate, ceea ce înseamnă că nu am dormit prea mult.

Ador la nebunie să citesc noaptea, pentru că atunci toată lumea doarme, iar eu am șansa să-mi înlocuiesc posibilele vise, cu altele, garantate, frumoase, care se întâmplă a fi adevărate lumi, ce capătă mai ușor viață când realitatea doarme. Ajung uneori să citesc cu lanterna sub plapumă, asta ca să nu știe cineva că de fapt nu dorm, asta până sub plapumă devine foarte cald și nu mai rămâne aer, ăla e momentul când renunț.

Pentru liniște. Noaptea vine cu liniște, destulă ca să te îneci într-o carte, excepție fac colegii din camera ce vorbesc prin somn, sau cei care sforăie(din ăștia mai rar).  

Iar acum, datorită unui suflețel foarte important în viața mea, eu pot să citesc și în întuneric, fără să mă sufoc sub plapumă și fără să mă chinui ținând lanterna. 

...și dacă tot pot să citesc fără lumină, pentru cel puțin două ore, nu mai dorm. 

timpul rămas până la „NOI”

Azi îmi iau rămas bun de la acel countdown care a numărat împreună cu mine secundele până la zero, fără să se împiedice, fără să le lungească și fără să greșească, chiar dacă „NOI” s-a lăsat așteptat cu încă o oră, o oră lungă, nemaipomenit de lungă, în care somnul nu m-a putut fura nici măcar pentru o secundă.

Acum sunt infectată de noi și nu există ceva ce ar putea schimba asta. Noi a devenit ceva indispensabil pentru mine la fel ca aerul, însă aerul e puțin spus, pentru că nu cred că aș mai putea respira dacă noi nu ar exista.

În fine, it was the longest summer ever și nu vreau să mai am parte de una ca asta vreodată. Acum am nevoie de o toamnă, o iarnă, o primăvară, o vară, și cercul se repetă din nou, care să fie cât mai fabuloase posibil, fără countdown-uri, cu mult aer și cu foarte multă căldură.

Și încă ceva, i'd really love to learn how to smile more and laugh louder.

P.S. și cu final de The Notebook.... că așa am eu azi un chef

unde-i acasă?

Pentru mine aproape că nu există acasă. Până nu demult acasă era la Chișinău, acum Chișinău e Chișinău și se asociază tot cu Chișinău, un loc unde eu o să mă întorc doar în vizită și nu pentru foarte mult timp. 

În general, acest subiect e foarte greu, pentru că mama o să se supere că ea nu mai înseamnă pentru mine acasă, sau poate nu o să se supere, pentru că ea nu citește blogul meu, idee nu are ce e ăla un blog și mai cu seamă nu știe că eu țin unul. Nu înțeleg de ce ea mereu mă vrea acasă, dar când ajung acolo totul arată de parcă și-ar dori opusul. Poate eu sunt cea care greșesc și gândesc aiurea, dar i don't feel like home there. Urăsc să mă întorc la Chișinău, pentru că după prima zi mă plictisesc, că mereu există cineva care te sâcâie, să îți pună prea multe întrebări și să nu te lasă măcar o clipă să stai singur, pentru că sufletul meu nu se mai simte în largul său acolo.  

Mai există oare un acasă pentru mine? Acolo unde să mă duc cu drag, unde să fie cald în toate sensurile cuvântului și acolo unde să nu fie nevoie de cuvinte ca cineva să te înțeleagă. Știu că nici 10 case nu m-ar ajuta dacă acolo nu ar fi oamenii care trebuie, care să umple acea casă cu lumină, să aducă soarele în ea. O casă nu e neapărat o construcție, casă înseamnă oameni, cel puțin pentru mine. Și at the right moment, there is no home for me. Și i need that home, mai mult ca oricând, pentru că există momente când mă simt atât de singură, când nu mă mai încălzesc până dimineață, momente când ajung să cuprind perna la mijlocul nopții și când zâmbetul meu nu mai are sens, momente cum e ăsta, când there is a pain in my chest și nimic nu o poate atenua. 

Cum era acolo cu aniversările și, mai ales, cu felicitările?

Când vine vorba de aniversări, eu cel mai des tac, iar prin „tac” am în vedere că nu îmi bag nasul la toată lumea pe perete, ca să le scriu cum și în ce fel magnific îi felicit, și asta din simplul motiv că pentru mulți dintre ei simt cea mai imensă apatie posibilă.

Nu pot să-mi explic de ce majoritatea oamenilor simt nevoia să felicite fiecare om întâlnit pe drum, dar cel mai des uită de oamenii importanți. Eu nu pot să percep cum ție un an întreg îți este drept în cot de existența mea, iar la ziua mea, hopa și mă feliciți. Tare interesant. Și mai sunt unii care nu îți trimit un simplu „La mulți ani!”, ei tâlcuiesc balade. Serios?

Cine a inventat notificările pe facebook, skype și odnoklassniki, care mai nu strigă la tine: „Felicită-l, fă-l să se simtă important!”? Dar ducă-se naibii, pentru că eu, sincer, nu cred că acel cineva plânge după felicitarea mea, așa cum eu nu plâng după a multora. 

În fine, eu foarte rar felicit pe cineva, iar dacă o fac, înseamnă că persoana respectivă este foarte importantă, altfel eu nu mi-aș fi pierdut timpul și neuronii ca să nu trimit cumva o felicitare copiată de undeva sau pe care am folosit-o vreodată. Sau poate nici nu ajunge să fie vorba de o felicitare, pentru că atunci când oamenii sunt importanți tu știi exact cum să-i abordezi. Ultima dată când am felicitat pe cineva a fost din suflet și mai ales deoarece conta, nu pentru că o rețea de socializare mi-a zis asta. În general, reacția mea la mesaje de felicitare e foarte negativă când vin de la cine nu trebuie, eu pur și simplu le ignor sau le șterg. Iată de ce de ziua mea, eu trebuie neapărat să fac curat pe wall și să apăs de multe ori pe delete, iar în facebook asta durează.

Da, arogant, dar eu altfel nu pot. 

P.S. Îi zîua ta? Ap dacă contezi, țîne brațul șela de flori, el îi din suflet!

Și-i cu voi, la noi a venit Patriarhul!

Și cum să nu scriem despre asta? Mă ating de biserică, iar asta cică nu se poate. Astăzi la Chișinău a venit Patriarhul Kiril. Am aflat despre asta tot azi, așa că tare multe nu știu. Ceea ce știu și ce m-a indignat cel mai mult este prezența panourilor alea prin oraș și tot fastul de care a fost însoțită întâmpinarea acestuia. De parcă venea însuși Dumnezeu la noi.

Mulți acum o să mă facă necredincioasă și nu mai știu eu cum. Eu una nu văd de ce ar face-o. Nu sunt cea mai evlavioasă ființă de pe fața pământului, dar nici într-atât, încât să ajung în Infern. Mă duc câteodată la biserică, uneori că trebuie, alteori că am eu nevoie, dar se întâmplă destul de rar. Iată de ce sunt cam indiferentă de vizita Patriarhului la Chișinău, dar nu pot să trec cu vederea toate panourile cu mesaje de întâmpinare, tot luxul și toată zarva din jurul acestui eveniment. Și cel mai tare mă irită că peste tot, în orice reportaj, oamenii se tem să spună ceea ce cred, dau răspunsuri generaliste ca nu cumva să spună ceva rău legat de biserică.

Oare panourile cu mesaje de genul „Sanctitatea Voastră, Moldova Vă salută!”, ne fac un popor mai credincios? Care Moldovă e mai credincioasă, cea cu panou sau cea fără panou? Eu nu m-aș mira dacă vizitatorul nostru nici nu le-a observat, dar sunt destul de sigură că dacă ele nu erau, el nu era să le simtă lipsa. Cică clericii trebuie să fie simpli, modești, însă nu știu cum se face, dar sărmanii preoți mănâncă mai des icră roșie decât mine. Eu nu îmi aduc aminte să mai fi călcat cineva pe pământ moldovenesc, iar peste tot se fie instalate panouri cu mesaje de bun venit în două limbi. Încă-i bine că panourile astea conțin mesajul și în română, nu era ceva anormal dacă erau doar în rusă, așa ca să mai economisim ceva bani pe cerneală, să aibă ce pune cineva în buzunar pentru o lumânare în plus la slujba ce va fi oficiată de Patriarh.

   
Am impresia că de-ar fi să se întoarcă toți moldovenii ce au emigrat înapoi în patrie, tot nu ar fi întâmpinați cu atâta gălăgie cum s-a întâmplat azi. Eu când trec vama, ăla de-acolo se uită la mine cu acea privire de „Ce mai vrei și tu? Studentă? Droguri ai, dar țigări? Nu? Eh, iar nu mănânc ceva bun azi...”, și mai nu mă trimite înapoi de unde am venit. Nu că tare aș avea eu nevoie de altceva, dar sunt oameni care după ani de zile tot în Moldova se întorc și Moldova nu îi întâmpină cu atâta bucurie, Moldova pur și simplu îi ține aici, le cheltuie banii pe care i-au adunat până acum și îi alungă în grabă înapoi.

   
Iar despre credință, sunt sigură că cea mai mare parte a neamului nostru nu se duce duminică de duminică la biserică, că mulți nu știu „Tatăl nostru”, iar cea mai mare parte își aduc aminte de existența sărbătorilor religioase doar la Paști și Crăciun. Acum, unde-i credința, unde-i dreptatea?