dacă omorul nu s-ar pedepsi, eu te-aș ucide!

    Despre cât de mult îi urăsc eu pe unii... Acesta este un subiect foarte ușor de atins, mai ales când într-adevăr urăști unii oameni, și îi urăști până la epuizare. Urăști felul lor de a fi, cele 12 fețe în jurul cărora se tot rotesc și cât de buni devin când sunt în aceeași încăpere cu tine.
   
     Probabil că dacă omorul nu s-ar pedepsi demult aș fi avut pe conștiința mea un morman de suflete.
  
      Și ca să nu fac ocolul Pâmântului până la sfârșitul acestei postări, trebuie să recunosc că aceasta vizează o persoană anume, persoană care și până în ziua de azi mă face să mă întreb următorul lucru: cum poate să existe un asemenea om? Am mai văzut eu la viața mea oameni fățarnici, oameni egoiști și de tot felul, dar nici chiar așa.   Deci, cum poți tu să fii atât de sociabil și atât de bun la suflet, mai ceva ca un preot în biserică, de față cu cineva, iar când respectivul închide ușa de partea cealaltă, să devii  cel mai mare măgar din Univers?
      Eu tare urăsc oamenii care bârfesc, dar și mai tare ajung să-i urăsc când văd cu câtă plăcere încep să țină o conversație cu tine, iar în gând creează scenariul după care te-ar decapita de față cu jumate din cei pe care îi cunoști. Probabil că amplific și eu lucrurile, dar ura mea pentru persoana respectivă este egală cu forța cu care lovesc eu acum butoanele tastaturei.

       Nu pot să-mi explic de ce oamenii nu au puterea să-ți arate exact aceleași sentimente pe care le au în lipsa ta și de față cu tine. La ce, mama dracului, îți mai servește tot teatrul ăla, când tu abia aștepți ca eu să părăsesc cei patru pereți în care te afli și tu? Nu cumva să-ți irosesc aerul pe care îl ai acolo! Iar dacă chiar ai de spus ceva, spune-i omului, nu e neaparătat să te faci mare promotor al binelui pe Pământ, că nu ești baptist și nu iubești orice ființă omenească...

P.S. ăștia au fost nervii mei, iar tot ce-i scris e doar realitate...