Cum era acolo cu aniversările și, mai ales, cu felicitările?

Când vine vorba de aniversări, eu cel mai des tac, iar prin „tac” am în vedere că nu îmi bag nasul la toată lumea pe perete, ca să le scriu cum și în ce fel magnific îi felicit, și asta din simplul motiv că pentru mulți dintre ei simt cea mai imensă apatie posibilă.

Nu pot să-mi explic de ce majoritatea oamenilor simt nevoia să felicite fiecare om întâlnit pe drum, dar cel mai des uită de oamenii importanți. Eu nu pot să percep cum ție un an întreg îți este drept în cot de existența mea, iar la ziua mea, hopa și mă feliciți. Tare interesant. Și mai sunt unii care nu îți trimit un simplu „La mulți ani!”, ei tâlcuiesc balade. Serios?

Cine a inventat notificările pe facebook, skype și odnoklassniki, care mai nu strigă la tine: „Felicită-l, fă-l să se simtă important!”? Dar ducă-se naibii, pentru că eu, sincer, nu cred că acel cineva plânge după felicitarea mea, așa cum eu nu plâng după a multora. 

În fine, eu foarte rar felicit pe cineva, iar dacă o fac, înseamnă că persoana respectivă este foarte importantă, altfel eu nu mi-aș fi pierdut timpul și neuronii ca să nu trimit cumva o felicitare copiată de undeva sau pe care am folosit-o vreodată. Sau poate nici nu ajunge să fie vorba de o felicitare, pentru că atunci când oamenii sunt importanți tu știi exact cum să-i abordezi. Ultima dată când am felicitat pe cineva a fost din suflet și mai ales deoarece conta, nu pentru că o rețea de socializare mi-a zis asta. În general, reacția mea la mesaje de felicitare e foarte negativă când vin de la cine nu trebuie, eu pur și simplu le ignor sau le șterg. Iată de ce de ziua mea, eu trebuie neapărat să fac curat pe wall și să apăs de multe ori pe delete, iar în facebook asta durează.

Da, arogant, dar eu altfel nu pot. 

P.S. Îi zîua ta? Ap dacă contezi, țîne brațul șela de flori, el îi din suflet!

Și-i cu voi, la noi a venit Patriarhul!

Și cum să nu scriem despre asta? Mă ating de biserică, iar asta cică nu se poate. Astăzi la Chișinău a venit Patriarhul Kiril. Am aflat despre asta tot azi, așa că tare multe nu știu. Ceea ce știu și ce m-a indignat cel mai mult este prezența panourilor alea prin oraș și tot fastul de care a fost însoțită întâmpinarea acestuia. De parcă venea însuși Dumnezeu la noi.

Mulți acum o să mă facă necredincioasă și nu mai știu eu cum. Eu una nu văd de ce ar face-o. Nu sunt cea mai evlavioasă ființă de pe fața pământului, dar nici într-atât, încât să ajung în Infern. Mă duc câteodată la biserică, uneori că trebuie, alteori că am eu nevoie, dar se întâmplă destul de rar. Iată de ce sunt cam indiferentă de vizita Patriarhului la Chișinău, dar nu pot să trec cu vederea toate panourile cu mesaje de întâmpinare, tot luxul și toată zarva din jurul acestui eveniment. Și cel mai tare mă irită că peste tot, în orice reportaj, oamenii se tem să spună ceea ce cred, dau răspunsuri generaliste ca nu cumva să spună ceva rău legat de biserică.

Oare panourile cu mesaje de genul „Sanctitatea Voastră, Moldova Vă salută!”, ne fac un popor mai credincios? Care Moldovă e mai credincioasă, cea cu panou sau cea fără panou? Eu nu m-aș mira dacă vizitatorul nostru nici nu le-a observat, dar sunt destul de sigură că dacă ele nu erau, el nu era să le simtă lipsa. Cică clericii trebuie să fie simpli, modești, însă nu știu cum se face, dar sărmanii preoți mănâncă mai des icră roșie decât mine. Eu nu îmi aduc aminte să mai fi călcat cineva pe pământ moldovenesc, iar peste tot se fie instalate panouri cu mesaje de bun venit în două limbi. Încă-i bine că panourile astea conțin mesajul și în română, nu era ceva anormal dacă erau doar în rusă, așa ca să mai economisim ceva bani pe cerneală, să aibă ce pune cineva în buzunar pentru o lumânare în plus la slujba ce va fi oficiată de Patriarh.

   
Am impresia că de-ar fi să se întoarcă toți moldovenii ce au emigrat înapoi în patrie, tot nu ar fi întâmpinați cu atâta gălăgie cum s-a întâmplat azi. Eu când trec vama, ăla de-acolo se uită la mine cu acea privire de „Ce mai vrei și tu? Studentă? Droguri ai, dar țigări? Nu? Eh, iar nu mănânc ceva bun azi...”, și mai nu mă trimite înapoi de unde am venit. Nu că tare aș avea eu nevoie de altceva, dar sunt oameni care după ani de zile tot în Moldova se întorc și Moldova nu îi întâmpină cu atâta bucurie, Moldova pur și simplu îi ține aici, le cheltuie banii pe care i-au adunat până acum și îi alungă în grabă înapoi.

   
Iar despre credință, sunt sigură că cea mai mare parte a neamului nostru nu se duce duminică de duminică la biserică, că mulți nu știu „Tatăl nostru”, iar cea mai mare parte își aduc aminte de existența sărbătorilor religioase doar la Paști și Crăciun. Acum, unde-i credința, unde-i dreptatea?