există și lucruri frumoase la noi

       Undeva pe 25 decembrie, când multă lume sărbătorea Crăciunul, eu am descoperit un spot. Nu pot să zic că era un spot publicitar, nu pot să definesc exact ce era, era un spot... un spot genial. Și mi-am amintit de copilărie.

        În copilărie nu visam să fiu prințesă, nu visam să mă fac astronaut sau vedetă, și nici medic nu vroiam să fiu. În copilărie eu îmi doream să devin profesoară. Eu îmi doream asta pentru că îmi plăcea să pun note de 2, asta așa era o plăcere. Și eu despre asta mi-am adus aminte în ziua de 25 decembrie, când priveam acel spot fantastic.

         Tot atunci am observat că la noi, în Moldova, se face puțină publicitate și muzică bună, foarte puțină, dar ea tot există, și ea e magnifică, și se vede pe lângă tot gunoiul pe care îl vedem la televizor sau îl auzim în piața centrală.

          Iată, în continuare, publicitate, muzică bună și spotul. Da, spotul era despre sărbători, din alea fericite, și despre copilărie, și despre Moldova.

    P.S. eu nu am nimic cu Filat și nici cu partidul lui, mie îmi place spotul și deamu și omul care l-a inventat.

despre sfârșitul lumii...

        Voi toți, azi, vorbiți despre sfârșitul lumii, Apocalipsă și faimoasele „tarelși”. Toți vă puneți status. Toți vă dați cu părerea. Și tot nimic nu se întâmplă.

        Să vă zic eu ce cred despre tot situation-ul ăsta...

        Oameni buni, cetățeni ai Universului, viața nu-i așa frumoasă ca totul să fie atât de simplu! Azi nu o să vină nici măcar o singură „tarelcă”, nu o să cadă meteoriți și mâine dimineață o să ne trezim și va fi la fel de frig ca azi, poate nu o să ningă și poate o să bată vântul mai tare, dar asta nu o să însemne nimic.
         Ar fi atât de simplu ca într-un singur moment totul să dispară, dar asta nu se va întâmpla. Viața e un personaj mult prea dur, ca noi să scăpăm atât de ușor. Ar fi prea frumos ca într-o singură secundă totul să dispară și să nu mai existe nimic, dar lucrurile nu stau așa. Viața nu iubește lucrurile simple și frumoase, la ea totul e complicat și întortocheat, ca în labirint, dar din labirint nu e simplu să ieși...

       Deci, uitați... nu aveți tocmai atât de mult noroc, încât lumea să se termine azi.

P.S. eu am zis că nu o să dedic nici o secundă acestui subiect, dar dacă news feed-ul e plin... there is no way

despre feminism sau fărmare de personalitate

       Fără corectură socială și fără pic de sarcasm. Totul din viață, din fărmare și din suc de lămâie ajuns în ochi.
     
        Eu tare aș vrea ca unii să nu mă mai întrebe de ce eu sunt așa cum sunt, de ce sunt atât de rea și de ce e atât de greu să ajungi la mine în adevăratul sens al cuvântului. Tare aș vrea, dar nu pot, și asta nu mai contează, căci eu am început să scriu astăzi din cu totul alte motive.
         Acum , let's treat the subject properly... Prima întrebare: ce-i cu toată prefecătoria asta de gen feminin care ne infectează societatea? Răspunde cineva? Nu.. nimeni, că nu are cine, pentru că, chiar dacă chinuim limba și creierul să vorbim despre oameni cu două fețe, noi atât de tare iubim tot curentul ăsta. Faza-i că toată chestia asta îmi stă în gât și am impresia că dacă mă mai abțin puțin de la replică, o să izbucnesc.
        Și dacă am zis că nu fac ocolișuri, atunci eu nu o să le fac. Nu numai o dată am fost martor la situații când marile personalități de gen feminin din lumea asta, că despre ele vorbesc, deveneau cu totul alte personalități, adică deveaneau nepersonalități, care se alintă și se prefac, și se fărâmă imediat ce ajung într-o companie de gen opus. Și devin atât de drăguțe, și atât de plăcute, când, de fapt, sistemul lor de operare nu are presetat așa ceva, sau poate are... și aia se numește opțiunea „dă să mă lămăiesc oleacă, lumea j iubește asta”. Iată eu asta nu suport. Eu îmi țin minte copilăria mea frumoasă, când eram copil, și când vorbeam și aiurea și oamenii îmi ziceau cu o voce de animal nemulțumit „DA NU TE MAI NIORLĂI ATÂTA!”... și simt acum cum îmi curge adrenalina prin vene, și simt cum tastatura se lovește dur de degetele mele și nu înțeleg de ce nu puteți să fiți așa cum sunteți...

P.S. eu am impresia, că dacă m-aș comporta ca jumate din specia secolului 21 de feministe, mama ar lua cureaua și primul lucru care s-ar auzi după acel moment ar fi un geamăt nebun de om care nu știe în care parte să fugă, și dacă ar trebui să fugă.

P.P.S. și asta nu a fost tot, dar lumea azi nu citește nimic mai lung de 5 rânduri.

mă doare egoismul, iar creierul meu e scrum

        Și dacă „Nică cultură” s-a decis să revină, eu am decis că trebuie să scriu, dacă tot am ce și îmi plutește ideea prin vene...chiar dacă-i cam sufletist.

         Există două lumi, iar pe lângă ele mai există una intermediară, ca un fel de purgatoriu, doar că uneori  acea lume ajunge să fie mai îngrozitoare decât infernul. Urăsc acea lume. O urăsc acum. Urăsc incertitudinea, și acum realizez de ce unii oameni urăsc „Nu știu”, ca răspuns. Nu îmi place să fiu între „Da” și „Nu”, există doar „Da” sau există doar „Nu”.

         Azi am realizat că în tot Universul există două categorii de oameni care într-adevăr se bucură de fericire, aceștia sunt proștii și cei indiferenți. E o artă să fii indiferent și să poți trata lucrurile de parcă ele nu există. Să fii prost...să zicem, că eu un dar; e atât de ușor să nu știi nimic și să nu îți preocupi creierul cu toate nebuniile. Pentru ei lucrurile sunt atât de simple... 

         Eu vreau să mă scald în indiferență, dar e atât de greu. O fac, dar doar la un anumit nivel, poate pentru că sunt egoistă, poate pentru că îmi pasă prea mult de mine. Și pentru că nu mă scald până la gât în acea licoare sfântă, dar sunt destul de egoistă ca să păstrez totul așa cum e doar ca să mă simt eu bine, nu-mi place să pun multe întrebări, îmi place doar să cer, să cer și să capăt ceea ce vreau. Iar dacă la început am zis că nu-mi place să fiu între „Da” și „Nu”, păi acum vă zic, că ține doar de mine și nu îmi pasă de cei din jur. 

         Și-mi iubesc sufletul, și poate el mă iubește. Și el e fericit atunci când sunt liberă și trăiesc fără să-mi pese de mine...

         Și acum că am scris cât am scris, și că creierul meu nu e în stare normală și zboară undeva mai sus de Empire State Building, eu o să încep a fi totalmente sinceră...

          De ce unii oameni iubesc să ne poarte în jurul degetelor, sau nu în jurul degetelor, dar mai degrabă de la un pol la altul? Nu înțeleg de ce unii nu pot, pur și simplu, să fie deciși, să spună ceea ce-și doresc. Urăsc când cineva nu poate să spună lucrurilor pe nume, urăsc când nu pot să-ți zică ceea ce simt chiar dacă asta ar răni. E atât de simplu când lucrurile sunt clare și știm unde ne aflăm. Eu sunt egoistă, mă simt bine, iar atâta timp cât mă simt bine eu nu o să alung omul din world-ul meu printr-un simplu „hai dute-n na...., ca eu-s sătulă”. Da, asta e problema mea, sunt egoistă și nu îmi pasă de lumea din jur, dar de ce tu nu poți să știi dacă reziști egoismului meu?  Limita egoismului meu stă în cei din jur și niciodată nu calc peste decizia celor din jur, dar faza-i că nu există o decizie, și eu o vreau... Scoate-o de undeva, că pe mine mă doare creierul și nu mai scriu nimic...

problemele universale ale moldoveanului...

   Un moldovean adevărat mereu se confruntă cu un set de probleme care de-a lungul timpului, odată cu extinderea tot mai intensă a poporului nostru pe întreg globul, au căpătat o valoare universală. Și, deci să trecem la subiectul în sine.

  „Nu, și de ce nu m-ai salutat?”. În vecii vecilor nu o să înțeleg faza asta... Moldoveanul oriunde nu ar fi, are impresia că se află într-un sat din raionul Orhei, unde toată lumea trebuie să se salute reciproc, că de nu, ajung la ordinea zilei în cadrul Consiliului Sătesc. Nu văd de ce, eu, în cazul în care nu cunosc pe cineva, ar trebui să-l salut. Nu are sens, cel puțin nu are sens pentru mine. Eu mă simt totalmente banal sau prostesc, când cineva, și eu nu am idee cine-i, mă salută. Primul gând care-mi vine în minte într-o asemenea situație e „Cine-i ăsta? Ce vrea? De unde mă știe?”, iar după două secunde de la o astfel de interacțiune, dispar și uit că așa ceva s-a întâmplat.
    Și încă,  dragi oameni, nu cereți altora explicații pentru faptul că nu v-au salutat, chiar dacă vă cunoașteți! Poate omul are probleme, gânduri, preocupări! Și cea mai ciudată parte e atunci când omul în cauză creează așa o dramă din asta.... Nu înțeleg, de ce eu ar trebui să-i explic cuiva așa ceva? asta-i numai treaba mea și pe tine nu ar trebui să te intereseze, poate eu nu te agreez! Iată...

    „Omul X e cu omul Y la Krysha”... eu nu înțeleg de ce oamenii, la noi, simt atât de drastic nevoia de a se expune publicului larg de parcă ar fi mari vedete. Nu înțeleg de ce ar trebui să știe toată lista ta de prieteni din facebook că tu ai stat la Mojito cu o Cola pe masă trei ore sau că ești minor, dar iată că ai trecut face-control-ul la Cocos Prive. Și apogeul, mai umbli jumate de an strigând în gura mare, că iată, tu totuși ai fost acolo, cândva, în secolul I.
     Ce ne mai place exhibiționismul. Faza-i că nu am nimic împotrivă, dar mai făceți-o și voi cu stil, ca să ai la ce te uita...

     Și ATENȚIE... Mai am și eu o întrebare pentru oamenii care formează frumoasa societate a Moldovei, care-i faza cu „KE” în loc de „CE”? Sincer, dragilor, mă simt retardată că nu știu asta, și mai ales că nu folosesc inovația asta atât de logică și utilă pentru cei activi pe rețelele de socializare! Cum se numește curentul ăsta? Asta încă nu-i problemă globală, până când afectează doar coeficientul IQ al cetățenilor noștri iubitori de patrie, dar asta nu-i nimic, în curând tot globul o să scrie așa, că poporul nostru așa-i de powerful!





    P.S.  lista-i lungă, dar va continua altă dată, că noi nu mai citim nimic până la capăt în ziua de azi, decât dacă ceea ce e scris ține de sex sau de un alt set de subiecte tabu ale societății moldovenești contemporane.

parcă-i weekend...

     Cafea bătută, lapte și spumă, și o carte... așa era la Chișinău, așa erau diminețile. Și erau frumoase, chiar dacă erau de loner. Chiar și serile de forever alone erau specatculoase, sau poate eu eram tâmpită la cap, anyway... muzică, perete și Vika reprezentau seara perfectă de om debil și forever alone... Now, give me that nights, căci tot ce am aici e o ușă, pereții-s inaccesibili și muzica cântă prea încet.... Și nimeni nu îmi controla atunci acțiunile, și nimeni nu îmi cerea explicații prostești pentru serile mele deliberante...

    Nu înțeleg de ce unii oamenii cred că au tot dreptul să mă controleze sau să-mi ceară explicații pentru ceea ce scriu sau fac, mai ales când treabă nu au cu viața mea... Eu nu asta am vrut să spun... Ceea ce am vrut să spun eu de fapt, e că azi e weekend, cu toate că la mine weekend-ul a început joi, din motive fondate...foarte fondate...

    Mai pe scurt, cheers...to the freacking weekend!

    P.S. Și eu mă plictisesc...

și cum urăsc? și de ce urăsc? nu știu...

     We live to die... iată asta e primul lucru care-mi vine acum în cap. Cu trei oameni în jurul meu și atât de singură. Izolată. Plecată. Pe altă lume. Cam asta este ceea ce simt acum, deși totul ar trebui să fie atât de diferit...

      Urăsc aniversările, mai clar... îmi urăsc aniversările. Mereu aștept ca zilele din categoria asta să fie ceva gen „Oh My God”, dar lucrurile stau totalmente invers. Sunt aniversări și e normal să aștept ceea ce aștept...anyway, destinul meu e prea, să zicem, „nu chiar destin”, așa că la mine totul e anapoda. Practic ziua cu pricina ajunge să fie cea mai groaznică zi din an, asta fără dar și poate, nu lipsesc lacrimile și nici nervii și cel mai groaznic, nu lipsesc așteptările, care-s mari. Plus, mai există și faza când ai șanse să schimbi lucurile, dar pur și simplu unii oamnei din jurul tău nu te lasă, de parcă ai fi legată sau ți s-ar fura respirația, de parcă nu ai mai avea voie să exiști...
      Da, urăsc ziua de azi, probabil o voi urâ și pe cea de anul viitor și tot așa mulți ani înainte...


P.S. și nu mai știu ce e de vină, cine sau cum sau de ce...nu știu

you just can't take things for granted... te anunț, nu ești centrul Universului!

     Pot să fiu egoistă și urăsc când oamenii cred că pur și simplu pot să facă intruziuni în intimitatea ta fără a cunoaște anumite limite. Fiecare om are o anumită graniță și nu contează cât de apropiați pot fi cei care încearcă să o treacă, această încercare nu poate fi admisă...
     Pentru mine intimitatea este ceva foarte prețios și nu îmi place când cineva crede că poate să o inunde, așa pur și simplu, de parcă viața mea este o baie publică fără taxă în care intră și iese orcine vrea. Nu sună egoist, nu sună banal și nicidecum nu sună prostesc, e mai degrabă adevărat, căci eu sunt sigură că nu vă simțiți OK când cineva pur și simplu nu vă mai oferă spațiu pentru a respira.
     Poate oi fi eu egoistă, dar nu mereu și nu cu oricine, totuși asta depinde de un anumit criteriu, pentru că nu poți să cunoști un om de două zile și să te bagi peste el. Există o serie de oameni care au acees la anumite părți din intimitatea mea și asta pentru că au bunul simț să nu facă abuz și pentru că nu încep să-mi dezgroape, fără careva inhibiții, fiecare colțișor de pământ din lumea mea.
     Nu-mi place să împărtășesc lucrurile mele personale cu toți, și mai ales nu îmi place să le împărtășesc cu cei care nu dispun de permisiunea mea. Sună a egoism, dar asta e. Dacă aș ști că persoana care o să se folosească la un moment dat de laptop-ul meu o să aibă bunul simț să-și facă treburile importante și să nu stea ore în șir de parcă aia ar fi mașinăria lui, atunci sunt totalmente deschisă spre o asemenea alternativă. Și mai e și culmea când începe să-ți cerceteze paginile personale de parcă ar fi la el acasă. Și mai e ceva de care am uitat, ceva care ajunge până la paroxism, pentru că nu-s cuvinte care ar arăta mai adecvat intensitatea gândurilor și a agoniei care fierbe acum în mine; când vrei să-ți folosești propria ta mașinărie în scopurile tale personal și încerci să-l rupi pe om de la activitățile lui, care durează deja de un secol, el ca orice moldovean adevărat, se supără.
     ...și probabil mulți ar zice că, „lasă, dragă, omul în pace, fii mai politicoasă”, însă, îmi cer  iertare, dar eu nu mi-am instalat la naștere scară de suit în cap, cel puțin am evitat să bifez pătrățelul care făcea referire la așa ceva; și pentru asta slavă cerului.

    P.S. în momentul meu de nervozitate apocaliptică, când am impresia că o să stric tastatura.

ei și ce dacă-s moldoveancă?

    Atipic...
 
   Nu-s cel mai mare patriot, nu mă mândresc cu țara mea și nici nu-s moartă după aerul moldovenesc, dar totuși...
   Nu pot să înțeleg faza asta de moldovean camuflat, care numai și-a văzut fundul ieșit din groapa în care a stat până acum și crede că a devenit centrul Universului.

   Eu nu știu, dar luând în considerație situația în care mă aflu acum, aș putea să clasific moldovenii în două categorii(asta ca referire la cei care pleacă din țară și urmează, pentru o perioadă îndelungată de timp, să fie integrați într-unalt mediu). Prima categorie este cea a moldovenilor care încearcă să-și ascundă din răsputeri originea, și cea de-a doua categorie este cea a moldovenilor, care ajunși într-o țară nouă(în cazul meu România) se declară a fi români și, poate, involuntar ignorează integritatea și independența statului care le este teoretic patrie.
    Acum, să vă vorbesc de prima categorie... Credeți-mă, am văzut asta și am rămas tablou. Deci nu pot să-mi explic cum o persoană care are însemnat pe frunte MDA se omoară până la disperare să pară român, bagă româna aia prăpădită, cu tot cu accentele și bâlbâiala moldovenească, se preface a fi român și nu vorbește cu ceilalți conaționali ai săi aruncându-ți priviri gen „uitete la moldoveanul ăsta”. Faza e că nu pot să înțeleg cum poți să-ți ignorezi propria identitate. De ce oamenii cred că dacă, într-o asemenea situație, s-ar preface români, ar fi primți mai bine de cei din jur? Ar fi cu mult mai simplu să fii ceea ce ești și să fii acceptat de cei care-s diferiți de tine pentru asta.... Eu nu înțeleg, ce-i rușinos în a fi moldovean?
    În ceea ce privește cea de-a doua categorie, atunci asta e o chestiune de preferințe și principii pe care o anumită persoană le cultivă și nu pot să fac o referire concretă care să vizeze subiectul dat, însă chiar nu mi-e clar...ai o anumită preferință cu privire la etnia ta și așa mai departe, dar care-i ideea în a nu recunoaște că vii dintr-un stat care-i independent și integru?

   P.S. poate am mers prea mult pe generalizări și poate nu era cazul, însă așa văd eu lucrurile de la o seamă de vreme, adică de la 1 octombrie...

și care-i scopul?

   Eu azi mă dedic materialiștilor, oameni pe care îi văd zilnic și de care mi-e tot mai silă... Nu-s materialistă, pentru că nu-mi pasă unde stă laptop-ul meu când scriu sau ce marcă e, și nu mă interesează în ce geantă îmi stă  cartea înainte să o citesc...

    Și, deci... să trecem la cazul cu pricina. De obicei nu fac referire la situații concrete sau cel puțin nu o fac atât de evident... Anyway, când omul începe o discuție și aduce pe tavă subiectul care-l interesează doar ca să se  laude că la el pe hol „e gresie” devine foarte iritant, mai ales când două săptămâni uită că exiști și la un moment dat îți răsare în chat de parcă ne știm de la începutul începuturilor. Probabil sună banal, dar pe atât este de enervat... Mi-e foarte greu să accept că în oamenii moderni nu mai găsești pic de căldură sufletească și mai ales, nu găsești valori...adevărate valori. E mai OK să intri pe facebook și să le arăți tuturor ce mașină conduci, „de ce să nu vadă lumea că eu am bani?” Păcat că cu bani nu cumperi minte...
     Doamne și dau peste tot felul de oameni fără cultură sufletească zilnic, și zilnic mi-aș trage câte o palmă pentru că m-am născut în același secol cu ei...
    Și iarăși...probabil că în 2012 trebuie să ai un anume scop ca să întreții o discuție sau cel puțin un mic, mic interes personal, căci așa e în ziua de azi, trebuie să ne folosim unul de altul... ce să-i faci, așa-i moda...
     Și mi-e milă, mi-e milă să văd la ei în loc de suflet o pădure uscată de conifere, unde nu mai există nici mirosul îmbătător de pini și nici păsări care să-i ofere viață.

    Și iarăși vi-l dau pe Dabija pe tavă și vă spun că, nu pentru întâia oară mi se face rușine că fac parte din neamul omenesc...

P.S. titlul se referă la faza cu discuțiile din alineatul patru

ultima cafea la Chișinău și prima cafea la Bacău - despre despărțiri

     ...amară, lipsită de viață și fără suflet. Nu promitea nimic, nu spunea nimic, încerca doar din răsputeri să ma țină cu ochii deschiși pentru următoarele 6 ore... Asa s-a terminat și a început totul, fără viață...


      Urăsc despărțirile. Urăsc momentul când trebuie să faci ceva, dar nu știi exact ce. Ai putea să mergi pe formula clasică de adio, dar ăsta nu ești tu, tu nu ești destul de clasic ca s-o folosești... De ce nu e mai simplu să nu existe un adio? De ce nu poți, pur și simplu, să pretinzi că mâine va fi ca azi și mâine vei fi tot acolo unde ești și azi? Ar fi mai simplu să pretinzi că lucrurile nu se schimbă, că ceea ce se întâmplă este doar un simplu lucru de rutină...
      Uneori egoismul nu ne lasă să trecem cu vederea despărțirile. Cu ciguranță este un egoism care se naște din dragoste și care demostrează cât de puternică este iubirea celui care îți stă alături, dar... Ar fi mult mai simplu dacă nu ne-am spune „adio” dar am spune „ne vedem mâine”... 
       Atâtea lacrimi ar deveni zâmbet.....

it's OK not to be OK....

     La un moment dat, în fiecare zi, fără să vreau, îmi pun întrebarea: De ce oamenii se zbat cu atâta forță ca să fie plăcuți? Probabil că niciodată nu o să mi se ofere un răspuns adecvat, care să justifice pe deplin acest fenomen...

     Văd des oameni care încearcă să-și aleagă ore întregi cuvintele sau hainele doar ca se impresioneze pe cineva, chiar dacă asta nu îl caracterizează și nu îl reprezintă. Unii oameni se lasă atât ușor influențați de alții, încât cel mai des  își pierd sensul propriei valori  și devin niște marionete în mâinele acelei persoane care nu merită atenția și timpul altora. Totuși, reușesc, prin anumite strategii, care se adeveresc a fi foarte eficiente, să-și creeze o autoritate falsă. 
     Nici nu știu exact cum să definesc acest fenomen, poate lingușenie...nu am idee, dar este cert că în asemenea condiții vanitatea celui apreciat atinge cote maxime și îi oferă senzația că ar fi ceva de genul „centrul Universului” sau mai știu eu ce.... Dar nu asta e marea catastrofă... Faza e că oamenii nu știu cum e să ai un punct de vedere  diferit. Asta se numește autodistrugere, subapreciere... i don't know... Își pierd prioritățile, principiile idolizând pe cineva care nu merită... Nu înțeleg de ce oamenii nu vor să fie diferiți, să aibă o personalitate... De ce încearcă să copieze pe cineva, ascunzându-se în umbra celui pe care îl supraevaluiază?
    ... pur și simplu te pierzi pe tine însuți, nu mai știi cine ești, dar, totuși, ai impresia că urmezi o cale corectă și probabil vei realiza inversul doar în momentul când vei ajunge la capăt și vei înțelege că asta nu e ceea ce îți dorești tu...

...

Just look in the mirror and see if it's you...

"I have my dessert first..."

   Ziua bună se cunoaște de dimineață, dar diminețile sunt un scenariu atât de ușor de manipulat... La mine fiecare dimineața începe cu o ceașcă de cafea cu lapte(preferabil spumoasă) și o carte, și e destul...e destul pentru a mă asigura că am avut un început de zi reușit și chiar dacă restul zilei se va transforma într-o încercare terifiantă cel puțin dimineața a fost frumoasă... 
    Azi m-am trezit și ploua... Mai știți filmul „Remember Me”, e imposibil să nu știi așa ceva... Anyway, atunci când Tyler și Ally ies pentru prima dată la cină, Ally își începe cina cu desertul(trebuie să vedeți asta) pentru că dacă ar muri până la sfârșitul cinei cel puțin a avut ceea ce își dorea cel mai mult, adică desertul...Banal, frumos și adevărat. Ideea e că trebuie să începi ziua cu lucrurile pe care ți le dorești cel mai mult ca în cazul în care nu o duci până la sfârșitul acesteia, măcar mori împlinit...    
    Și dacă e să vorbim despre „Remember Me”, este imposibil să treci cu vederea această capodoperă cinematografică, mai ales că-i cu Robert Pattinson și cu aerul lui britanic și nonșalant...hai că o iau pe alt drum deja...

    Iată și legendara scenă... (0:20)

   P.S. Dar de fapt... ceea ce vroiam eu să spun încă de la început e pur și simplu.... Bună Dimineața

   P.P.S. sometimes dessert is the key....