problemele universale ale moldoveanului...

   Un moldovean adevărat mereu se confruntă cu un set de probleme care de-a lungul timpului, odată cu extinderea tot mai intensă a poporului nostru pe întreg globul, au căpătat o valoare universală. Și, deci să trecem la subiectul în sine.

  „Nu, și de ce nu m-ai salutat?”. În vecii vecilor nu o să înțeleg faza asta... Moldoveanul oriunde nu ar fi, are impresia că se află într-un sat din raionul Orhei, unde toată lumea trebuie să se salute reciproc, că de nu, ajung la ordinea zilei în cadrul Consiliului Sătesc. Nu văd de ce, eu, în cazul în care nu cunosc pe cineva, ar trebui să-l salut. Nu are sens, cel puțin nu are sens pentru mine. Eu mă simt totalmente banal sau prostesc, când cineva, și eu nu am idee cine-i, mă salută. Primul gând care-mi vine în minte într-o asemenea situație e „Cine-i ăsta? Ce vrea? De unde mă știe?”, iar după două secunde de la o astfel de interacțiune, dispar și uit că așa ceva s-a întâmplat.
    Și încă,  dragi oameni, nu cereți altora explicații pentru faptul că nu v-au salutat, chiar dacă vă cunoașteți! Poate omul are probleme, gânduri, preocupări! Și cea mai ciudată parte e atunci când omul în cauză creează așa o dramă din asta.... Nu înțeleg, de ce eu ar trebui să-i explic cuiva așa ceva? asta-i numai treaba mea și pe tine nu ar trebui să te intereseze, poate eu nu te agreez! Iată...

    „Omul X e cu omul Y la Krysha”... eu nu înțeleg de ce oamenii, la noi, simt atât de drastic nevoia de a se expune publicului larg de parcă ar fi mari vedete. Nu înțeleg de ce ar trebui să știe toată lista ta de prieteni din facebook că tu ai stat la Mojito cu o Cola pe masă trei ore sau că ești minor, dar iată că ai trecut face-control-ul la Cocos Prive. Și apogeul, mai umbli jumate de an strigând în gura mare, că iată, tu totuși ai fost acolo, cândva, în secolul I.
     Ce ne mai place exhibiționismul. Faza-i că nu am nimic împotrivă, dar mai făceți-o și voi cu stil, ca să ai la ce te uita...

     Și ATENȚIE... Mai am și eu o întrebare pentru oamenii care formează frumoasa societate a Moldovei, care-i faza cu „KE” în loc de „CE”? Sincer, dragilor, mă simt retardată că nu știu asta, și mai ales că nu folosesc inovația asta atât de logică și utilă pentru cei activi pe rețelele de socializare! Cum se numește curentul ăsta? Asta încă nu-i problemă globală, până când afectează doar coeficientul IQ al cetățenilor noștri iubitori de patrie, dar asta nu-i nimic, în curând tot globul o să scrie așa, că poporul nostru așa-i de powerful!





    P.S.  lista-i lungă, dar va continua altă dată, că noi nu mai citim nimic până la capăt în ziua de azi, decât dacă ceea ce e scris ține de sex sau de un alt set de subiecte tabu ale societății moldovenești contemporane.

parcă-i weekend...

     Cafea bătută, lapte și spumă, și o carte... așa era la Chișinău, așa erau diminețile. Și erau frumoase, chiar dacă erau de loner. Chiar și serile de forever alone erau specatculoase, sau poate eu eram tâmpită la cap, anyway... muzică, perete și Vika reprezentau seara perfectă de om debil și forever alone... Now, give me that nights, căci tot ce am aici e o ușă, pereții-s inaccesibili și muzica cântă prea încet.... Și nimeni nu îmi controla atunci acțiunile, și nimeni nu îmi cerea explicații prostești pentru serile mele deliberante...

    Nu înțeleg de ce unii oamenii cred că au tot dreptul să mă controleze sau să-mi ceară explicații pentru ceea ce scriu sau fac, mai ales când treabă nu au cu viața mea... Eu nu asta am vrut să spun... Ceea ce am vrut să spun eu de fapt, e că azi e weekend, cu toate că la mine weekend-ul a început joi, din motive fondate...foarte fondate...

    Mai pe scurt, cheers...to the freacking weekend!

    P.S. Și eu mă plictisesc...

și cum urăsc? și de ce urăsc? nu știu...

     We live to die... iată asta e primul lucru care-mi vine acum în cap. Cu trei oameni în jurul meu și atât de singură. Izolată. Plecată. Pe altă lume. Cam asta este ceea ce simt acum, deși totul ar trebui să fie atât de diferit...

      Urăsc aniversările, mai clar... îmi urăsc aniversările. Mereu aștept ca zilele din categoria asta să fie ceva gen „Oh My God”, dar lucrurile stau totalmente invers. Sunt aniversări și e normal să aștept ceea ce aștept...anyway, destinul meu e prea, să zicem, „nu chiar destin”, așa că la mine totul e anapoda. Practic ziua cu pricina ajunge să fie cea mai groaznică zi din an, asta fără dar și poate, nu lipsesc lacrimile și nici nervii și cel mai groaznic, nu lipsesc așteptările, care-s mari. Plus, mai există și faza când ai șanse să schimbi lucurile, dar pur și simplu unii oamnei din jurul tău nu te lasă, de parcă ai fi legată sau ți s-ar fura respirația, de parcă nu ai mai avea voie să exiști...
      Da, urăsc ziua de azi, probabil o voi urâ și pe cea de anul viitor și tot așa mulți ani înainte...


P.S. și nu mai știu ce e de vină, cine sau cum sau de ce...nu știu

you just can't take things for granted... te anunț, nu ești centrul Universului!

     Pot să fiu egoistă și urăsc când oamenii cred că pur și simplu pot să facă intruziuni în intimitatea ta fără a cunoaște anumite limite. Fiecare om are o anumită graniță și nu contează cât de apropiați pot fi cei care încearcă să o treacă, această încercare nu poate fi admisă...
     Pentru mine intimitatea este ceva foarte prețios și nu îmi place când cineva crede că poate să o inunde, așa pur și simplu, de parcă viața mea este o baie publică fără taxă în care intră și iese orcine vrea. Nu sună egoist, nu sună banal și nicidecum nu sună prostesc, e mai degrabă adevărat, căci eu sunt sigură că nu vă simțiți OK când cineva pur și simplu nu vă mai oferă spațiu pentru a respira.
     Poate oi fi eu egoistă, dar nu mereu și nu cu oricine, totuși asta depinde de un anumit criteriu, pentru că nu poți să cunoști un om de două zile și să te bagi peste el. Există o serie de oameni care au acees la anumite părți din intimitatea mea și asta pentru că au bunul simț să nu facă abuz și pentru că nu încep să-mi dezgroape, fără careva inhibiții, fiecare colțișor de pământ din lumea mea.
     Nu-mi place să împărtășesc lucrurile mele personale cu toți, și mai ales nu îmi place să le împărtășesc cu cei care nu dispun de permisiunea mea. Sună a egoism, dar asta e. Dacă aș ști că persoana care o să se folosească la un moment dat de laptop-ul meu o să aibă bunul simț să-și facă treburile importante și să nu stea ore în șir de parcă aia ar fi mașinăria lui, atunci sunt totalmente deschisă spre o asemenea alternativă. Și mai e și culmea când începe să-ți cerceteze paginile personale de parcă ar fi la el acasă. Și mai e ceva de care am uitat, ceva care ajunge până la paroxism, pentru că nu-s cuvinte care ar arăta mai adecvat intensitatea gândurilor și a agoniei care fierbe acum în mine; când vrei să-ți folosești propria ta mașinărie în scopurile tale personal și încerci să-l rupi pe om de la activitățile lui, care durează deja de un secol, el ca orice moldovean adevărat, se supără.
     ...și probabil mulți ar zice că, „lasă, dragă, omul în pace, fii mai politicoasă”, însă, îmi cer  iertare, dar eu nu mi-am instalat la naștere scară de suit în cap, cel puțin am evitat să bifez pătrățelul care făcea referire la așa ceva; și pentru asta slavă cerului.

    P.S. în momentul meu de nervozitate apocaliptică, când am impresia că o să stric tastatura.

ei și ce dacă-s moldoveancă?

    Atipic...
 
   Nu-s cel mai mare patriot, nu mă mândresc cu țara mea și nici nu-s moartă după aerul moldovenesc, dar totuși...
   Nu pot să înțeleg faza asta de moldovean camuflat, care numai și-a văzut fundul ieșit din groapa în care a stat până acum și crede că a devenit centrul Universului.

   Eu nu știu, dar luând în considerație situația în care mă aflu acum, aș putea să clasific moldovenii în două categorii(asta ca referire la cei care pleacă din țară și urmează, pentru o perioadă îndelungată de timp, să fie integrați într-unalt mediu). Prima categorie este cea a moldovenilor care încearcă să-și ascundă din răsputeri originea, și cea de-a doua categorie este cea a moldovenilor, care ajunși într-o țară nouă(în cazul meu România) se declară a fi români și, poate, involuntar ignorează integritatea și independența statului care le este teoretic patrie.
    Acum, să vă vorbesc de prima categorie... Credeți-mă, am văzut asta și am rămas tablou. Deci nu pot să-mi explic cum o persoană care are însemnat pe frunte MDA se omoară până la disperare să pară român, bagă româna aia prăpădită, cu tot cu accentele și bâlbâiala moldovenească, se preface a fi român și nu vorbește cu ceilalți conaționali ai săi aruncându-ți priviri gen „uitete la moldoveanul ăsta”. Faza e că nu pot să înțeleg cum poți să-ți ignorezi propria identitate. De ce oamenii cred că dacă, într-o asemenea situație, s-ar preface români, ar fi primți mai bine de cei din jur? Ar fi cu mult mai simplu să fii ceea ce ești și să fii acceptat de cei care-s diferiți de tine pentru asta.... Eu nu înțeleg, ce-i rușinos în a fi moldovean?
    În ceea ce privește cea de-a doua categorie, atunci asta e o chestiune de preferințe și principii pe care o anumită persoană le cultivă și nu pot să fac o referire concretă care să vizeze subiectul dat, însă chiar nu mi-e clar...ai o anumită preferință cu privire la etnia ta și așa mai departe, dar care-i ideea în a nu recunoaște că vii dintr-un stat care-i independent și integru?

   P.S. poate am mers prea mult pe generalizări și poate nu era cazul, însă așa văd eu lucrurile de la o seamă de vreme, adică de la 1 octombrie...

și care-i scopul?

   Eu azi mă dedic materialiștilor, oameni pe care îi văd zilnic și de care mi-e tot mai silă... Nu-s materialistă, pentru că nu-mi pasă unde stă laptop-ul meu când scriu sau ce marcă e, și nu mă interesează în ce geantă îmi stă  cartea înainte să o citesc...

    Și, deci... să trecem la cazul cu pricina. De obicei nu fac referire la situații concrete sau cel puțin nu o fac atât de evident... Anyway, când omul începe o discuție și aduce pe tavă subiectul care-l interesează doar ca să se  laude că la el pe hol „e gresie” devine foarte iritant, mai ales când două săptămâni uită că exiști și la un moment dat îți răsare în chat de parcă ne știm de la începutul începuturilor. Probabil sună banal, dar pe atât este de enervat... Mi-e foarte greu să accept că în oamenii moderni nu mai găsești pic de căldură sufletească și mai ales, nu găsești valori...adevărate valori. E mai OK să intri pe facebook și să le arăți tuturor ce mașină conduci, „de ce să nu vadă lumea că eu am bani?” Păcat că cu bani nu cumperi minte...
     Doamne și dau peste tot felul de oameni fără cultură sufletească zilnic, și zilnic mi-aș trage câte o palmă pentru că m-am născut în același secol cu ei...
    Și iarăși...probabil că în 2012 trebuie să ai un anume scop ca să întreții o discuție sau cel puțin un mic, mic interes personal, căci așa e în ziua de azi, trebuie să ne folosim unul de altul... ce să-i faci, așa-i moda...
     Și mi-e milă, mi-e milă să văd la ei în loc de suflet o pădure uscată de conifere, unde nu mai există nici mirosul îmbătător de pini și nici păsări care să-i ofere viață.

    Și iarăși vi-l dau pe Dabija pe tavă și vă spun că, nu pentru întâia oară mi se face rușine că fac parte din neamul omenesc...

P.S. titlul se referă la faza cu discuțiile din alineatul patru