Cum era acolo cu aniversările și, mai ales, cu felicitările?

Când vine vorba de aniversări, eu cel mai des tac, iar prin „tac” am în vedere că nu îmi bag nasul la toată lumea pe perete, ca să le scriu cum și în ce fel magnific îi felicit, și asta din simplul motiv că pentru mulți dintre ei simt cea mai imensă apatie posibilă.

Nu pot să-mi explic de ce majoritatea oamenilor simt nevoia să felicite fiecare om întâlnit pe drum, dar cel mai des uită de oamenii importanți. Eu nu pot să percep cum ție un an întreg îți este drept în cot de existența mea, iar la ziua mea, hopa și mă feliciți. Tare interesant. Și mai sunt unii care nu îți trimit un simplu „La mulți ani!”, ei tâlcuiesc balade. Serios?

Cine a inventat notificările pe facebook, skype și odnoklassniki, care mai nu strigă la tine: „Felicită-l, fă-l să se simtă important!”? Dar ducă-se naibii, pentru că eu, sincer, nu cred că acel cineva plânge după felicitarea mea, așa cum eu nu plâng după a multora. 

În fine, eu foarte rar felicit pe cineva, iar dacă o fac, înseamnă că persoana respectivă este foarte importantă, altfel eu nu mi-aș fi pierdut timpul și neuronii ca să nu trimit cumva o felicitare copiată de undeva sau pe care am folosit-o vreodată. Sau poate nici nu ajunge să fie vorba de o felicitare, pentru că atunci când oamenii sunt importanți tu știi exact cum să-i abordezi. Ultima dată când am felicitat pe cineva a fost din suflet și mai ales deoarece conta, nu pentru că o rețea de socializare mi-a zis asta. În general, reacția mea la mesaje de felicitare e foarte negativă când vin de la cine nu trebuie, eu pur și simplu le ignor sau le șterg. Iată de ce de ziua mea, eu trebuie neapărat să fac curat pe wall și să apăs de multe ori pe delete, iar în facebook asta durează.

Da, arogant, dar eu altfel nu pot. 

P.S. Îi zîua ta? Ap dacă contezi, țîne brațul șela de flori, el îi din suflet!