Admitere în România. Nu faceți greșelile pe care le-am făcut eu!

    Pentru că s-a dat undă verde pentru admiterea la facultate în România, metodologia este deja publicată, iar locurile repartizate, am decis să vă dau un insight view a ceea ce înseamnă să faci o alegere cât mai bună în ceea ce privește universitatea, facultatea, locația...
    Anul trecut am stat și eu o zi întreagă lângă consulat, eram dornică să reușesc să predau actele în prima zi și să scap de griji. Eram în listă cu numărul 206, iar luând în considerare că totul a început abia către seară, nu știu prin ce minune, dar am fost ultima care a intrat să predea actele. Am înțeles mai târziu că nu era mare problemă dacă veneam chiar în a treia zi să aplic, dar... Nu am primit prea mult ajutor și nu am fost ghidată corespunzător ca să ajung, poate, într-un centru universitar mai mare, așa că mi-am dat seama mai târziu unde am greșit. Iată de ce am decis să fac o listă de indicații/sfaturi, puteți să le ziceți cum vreți. Poate am scăpat câte ceva, dar în mare parte asta e ceea de ce ar trebui să țineți cont când, la drept vorbind, vă alegeți viitorul:

1. Mergeți până la secția consulară cu două zile înainte, sau rugați pe cineva să o facă pentru dvs. Cu siguranță se vor face liste și la sigur o să vreți să vă înscrieți. Deși, puteți să vă scutiți de îmbulzeală venind în a treia zi când locul ăla e aproape pustiu.
2. Verificați din timp dacă aveți toate actele în regulă. Nu vreți să vă treziți că ați venit să depuneți și vă lipsește ceva. Întrebați de cei care deja au depus în anii precedenți dacă aveți incertitudini, deși în metodologie lista actelor este foarte clară. Pentru orice eventualitate, mai e și grupul Admitere 2013  unde puteți primi răspunsuri la întrebări. 
3. Analizați din timp repartizarea locurilor, nu lăsați asta pe ultima sută de metri. Decideți din timp pentru ce domenii de licență optați, și țineți cont că acestea trebuie să se încadreze într-un singur domeniu de ierarhizare.
4. Determinați-vă prioritățile. Ce ar vrea să însemne asta? Gândiți-vă bine ce vreți să faceți în viitor și alegeți un domeniu de licență pe care să-l fi analizat cap-coadă. Nu înscrieți în cerere un anume domeniu de licență doar pentru că acolo se oferă mai multe locuri sau pentru că vi se pare mai cool. Informați-vă despre perspectivele pe care vi le oferă domeniul dat și dacă o să vă puteți găsi mai târziu un job la noi sau în România. Și zic la noi, pentru că majoritatea studenților vorbesc mult despre un viitor colorat, dar până la urmă se întorc înapoi în Moldova. 
5. Informați-vă foarte bine despre fiecare universitate pe care o aveți în vizor. Care sunt departamentele? Este sau nu acreditată facultatea pe care o doriți dvs în cadrul acelei instituții? 
6. Unele facultăți nu au toate specializările și atunci ați putea fi duși în eroare de faptul că există în tabel un anume domeniu de licență. Astfel, vă puteți ciocni cu unele situații cum ar fi următoarea: Să zicem că vreți să faceți jurnalism. Logic este să aplicați pentru domeniul de licență științe ale comunicării. Dacă o să indicați în cerere Universitatea „Vasile Alecsandri” din Bacău, nu o să mai ajungeți să faceți jurnalism, pentru că la Bacău se face doar Comunicare și Relații Publice, nu jurnalism. Unele universități nu dispun de catedra jurnalism. Așa că aveți grijă! Accesați paginile web a universităților și analizați amănunțit facultatea de care sunteți interesați. 
7. Poate pare ceva neimportant la prima vedere, dar luați în considerare și locația. Pare banal, dar cu siguranță nu doriți să ajungeți la facultatea pe care o doriți, dar să fiți nemulțumiți de orașul ce găzduiește centrul universitar. 
8. Distanța de casă? Pentru mie ăsta nu a fost un criteriu și nu văd de ce ar trebui să fie. Până la urmă nu o să ai atât de mult timp să vii acasă, decât poate de două ori pe semestru. Să fim realiști, nu mai sunteți copii și e cazul să vă luați rămas bun de la cuibul părintesc. Nu vreau să par arogantă, dar e timpul să vă rupeți de la fusta mamei. Eu nu am fost acasă într-un an de studii decât de trei ori și nu am stat mai mult de 2 săptămâni. Până la urmă mi-am dat seama că nu mai stau acasă mai mult de o săptămână niciodată. După un an de studii în care ai fost independent, remarcile părinților și excesul de întrebări devin insuportabile. 
9. Fiți realiști! Nu visați la o minune! Fiți conștienți de notele pe care le aveți, analizați situația de la bacalaureat, iar dacă aveți o medie nu tocmai mare, atunci optați pentru centrele universitare mici unde se dau mai multe locuri și aveți șanse mai mare de a intra.
10. Nu vă feriți de centrele universitare care oferă mai puține locuri! Dacă aveți o medie rezonabilă, atunci riscați!  S-ar putea să regretați mai târziu că nu ați încercat. 
11. Nu fugiți după burse. Nu vă lăsați viitorul ghidat de o bursă! Dacă vreți să faceți studii de calitate, nu ăsta e criteriul după care trebui să vă orientați. 
12. Încercați să găsiți studenți care au intrat la facultate în anii precedenți pentru a vă informa despre anumite centre universitare. Obțineți informații obiective, că până la urmă nimeni nu o să spună ceva negativ despre universitatea la care învață, așa, din mândrie. 
13. Cazarea! Nu cred că asta ar trebui să fie mare voastră preocupare acum. Toate universitățile vă oferă cămin. Nu toate vi-l oferă gratuit, dar veți avea unde sta. Taxele de cazare variază, cei care au bursă se bucură și de taxe mai mici la cazare, mai rău de cei fără bursă. Majoritatea universităților cazează câte patru studenți într-o cameră, în niciun caz mai mult. Nu ar trebui să vă faceți griji în legătură cu acest aspect. 
14. Analizați foarte bine alegerile pe care le faceți. Nu vă leneviți să dați vreo căutare să vedeți care sunt părerile despre un centru universitar, aparițiile în presă, profesori, condiții. 
15. Citiți metodologia! 

    Cam așa stau lucrurile. Sper că nu am scăpat ceva din vedere. Și încă ceva: tratați acest lucru cu seriozitate. Nu luați decizii la întâmplare. Iar dacă nu aveți intenția de a pleca, dar vreți să vă încercați norocul în admitere, mai bine nu o faceți, sunt unii care își doresc cu ardoare să-și facă studiile peste Prut, iar voi s-ar putea să le răpiți unica șansă!

Recită ceva din Matcovschi!

       În ultimele trei zile, la Chișinău, și nu numai, se discută cu multă ardoare vizavi de două subiecte. Primul, rezultatele la examenul de bacalaureat, subiect pe care nu-mi permit să-l abordez, iar al doilea, decesul poetului Dumitru Matcovshci.

       Recită ceva din Matcovschi! Sună a provocare, nu?

       Atitudinea mea față de opera lui Matcovschi, dar și față de poezie, în general, se găsește undeva într-un spațiu neutru. Recunosc acest lucru. Nu este ceva de care mă mândresc, dar nici sentimente de rușine sau inferioritate nu îmi provoacă. Cu siguranță aportul lui Dumitru Matcovschi la cultura neamului nostru este incontestabil. Totuși, de-a lungul existenței mele, nu prea m-am intersectat cu activitatea autorului, decât în manualele de Limba și Literatura Română. Iar în seara zilei de vineri, când mama, din senin, mi-a propus să mergem la înmormântarea scriitorului, am ales să-i răspund cu un „nu” ferm. Nu am stat să-mi argumentez opțiunea, și nici nu cred că era cazul să fac un drum până la Șoldănești, să asist la toată procesiunea purtând pe față o mască tristă și îndurerată, iar la cererea unui jurnalist să-i recit ceva din Matcovschi, eu să mă întorc rușinată și să fug. Și nu mi-ar fi fost rușine pentru că nu știu, dar pentru faptul că mă aflu acolo.

        Ieri am ajuns să fiu totalmente indignată după ce toate rețelele sociale au fost acaparate de tone de oameni solidarizați. Mă întreb, de unde vine această solidaritate? Și o fac pentru că 90 la sută din cei care își actualizau mesajele de stare cu versuri din Matcovschi în ghilimele, condoleanțe, păreri de rău, link-uri către piese în care sunt fredonate versurile autorului, până atunci nici idee nu aveau de acele cuvinte frumoase aranjate în catrene. De unde atâta solidaritate acum?

        Oamenii încearcă cu toate puterile să fie actuali cu tot ce se întâmplă în jurul lor. În mesajul de stare de pe pagina de facebook sau odnoklassniki, trebuie neapărat să fie vreun scurt discurs vizavi de vreun eveniment ce a avut loc recent, vreo piesă nou-nouță și cât se poate de banală, și, să nu uităm, citate copiate de undeva, fără ghilimele, de parcă ar fi rezultatul muncii unui creier de filosof, abia pus pe masă, la fel ca pâinea caldă scoasă de la cuptor.

          Totuși, nu despre asta îmi doream să vorbesc...

         Mă miră faptul că tot ce se întâmplă este rezultatul unei apatii cronice față de cultura acestei țări; boală de care suferă lumea la noi. Mulți nu au fost interesați de ce se întâmpla în viața lui Matcovschi, până acesta nu a ajuns pe patul de moarte. La 29 iunie, toți erau marii lui cititori. Și probabil că tot atât de mulți, în ziua de 30 iunie, nu și-au mai amintit de ce a avut loc cu o zi înainte.

         Dar poate că așa e mai bine. Poate e și ăsta un progres. Totuși, oamenii încep să se intereseze. Partea rea e că totul este pe termen scurt. Oamenii își pierd interesul la fel de repede cum acesta a luat naștere. Mi-e frică că după 4 ani, pentru mulți această zi de 29 iunie, și mai ales cea de 20 octombrie, nu o să însemne nimic, la fel ca și în cazul lui Grigore Vieru. Anul acesta, de 14 februarie, toți erau de mână cu dragostea, toți cei care mai devreme se arătau mari cititori ai poetului, în aparență, desigur, au uitat.

        Iar presa! Presa a vorbit de zeci de ori mai mult despre bacalaureat decât despre plecarea din viață a lui Matcovschi. Tot de ce s-a bucurat marele său nume au fost câteva titluri de genul „Zi de doliu național în memoria lui Dumitru Matcovschi”, „Poetul Dumitru Matcovschi pe ultimul drum” sau „Marele poet Dumitru Matcovschi a trecut la cele veșnice”. Puține publicații au scos ceva ieșit din aceste tipare, iar cu timpul, multe, nu vor mai scoate nimic.

         Acum nu mai poți ști cine e vinovat. Cine e responsabil de faptul că la noi oamenii nu sunt interesați de cultură și artă. Poate neamul nostru este unicul inculpat în acest caz, sau poate inexistența unei politici culturale de lungă durată. Rămâne să vedem peste 4 ani, când la 14 februarie puțini își vor aminti de Vieru, iar la 20 octombrie și mai puțini vor ști că atunci Matcovschi ar fi făcut 77.

Cum să fac vara asta să treacă mai repede?

      ...pentru mine

      Impas! Ăsta e cuvântul care descrie cel mai bine starea în care mă aflu acum. Am impresia că timpul stă pe loc. Poate pentru că eu aștept cu atâta ardoare ca el să treacă cât mai repede. 

      

      Vara, parcă, mereu ar trebui să însemne alternative, entuziasm și tot felul de cuvinte din categoria asta, însă, cu tot optimismul pe care îl aveam eu cu două săptămâni în urmă, nu prea găsesc în mine ceea ce am enumerat anterior. Ceea ce îmi doresc eu acum este să treacă timpul. Iar întrebarea mea sună cam așa: „cum să-l accelerez?”. 

       Tot cu două săptămâni în urmă aveam zeci de planuri și idei pentru cele trei luni cu adaos de multe zile care mă așteaptă, și care-s abia la început, dar care din anumite motive au fost lipsite de sens, deși nu ar fi trebuit.

       Nici măcar nu am idee ce să scriu mai departe... eu chiar nu știu cum să-l fac să treacă pe neobservate!

    P.S. și este un cântec acolo, sub trei luni... 

      

despre „romantic porno”

       Romantic Porno... nu a fost nici romantică și nici porno. A fost irelevantă, cel puțin pentru mine. Așa că, mai întâi de toate, țin să menționez că acesta este un text subiectiv, ce trebuie tratat ca atare.

       Să începem cu cuvintele de pe copertă: ele mint. Cartea asta are un titlu care minte, unul comercial. Eu am cumpărat-o pentru el. Am luat-o în grabă, deoarece avea titlu cu sex appeal și avea copertă drăguță, roșie și cu inimă. Asta demonstrează încă o dată că aparențele înșală.

      Mai departe... romanul în sine e o mare avalanșă de detalii, care vine peste tine, la început te cheamă, mai ales după un titlu atât de intrigant, după care... te plictisesc. Sunt prea multe detalii, unele chiar nelalocul lor, inutile, ireale, poate chiar prostești, dar nu vreau să scap cuvinte ornate cu prea mult subiectivism. 

      Toată acțiunea fuge undeva în trecut, după care într-un coșmar, iar fiecare capitol dă viață unui alt personaj. E prea mult, prea mediocru... 

      Vă explic de ce anume mediocru... Până la urmă pe spatele cărții o opinie precizează că Romantic Porno ar fi „o călătorie pe teritoriul guvernat de chimia organică. O alunecare într-o altă dimensiune, unde sentimentele capătă intensitate supraomenească...”. Sentimenele nu capătă nimic. Faptul că naratorul se bagă în mintea cuiva și scoate de acolo niște idei pline de sentimentalisme, nu înseamnă o altă dimensiune. Primul lucru care mi-a venit în cap când am închis cartea a fost „Deja Vu”... Nimic nou. Mă așteptam să descopăr ceva profund, care să-mi cauzeze măcar o lacrimă, dar nu a fost să fie. 

      Poate eu nu am suflet?

      Toată povestea se învârte în jurul unui actor blazat, care se iubește cât se poate de mult și care are acces la femei. Femeile, da! Și în jurul unei femei căsătorite, se pare, cu un bătrânel, care își înșală soțul cu regularitate, iar în timp ce ea stă goală în brațele așa numitului actor, săracul bătrân moare cu capul rezemat de toaletă... Frumos! Și încă ceva, alta se omoară că e atât de nebună după faimosul actor, doar că el o ignoră. Mare treabă!

      Iar ca totul să fie și mai frumos, toată cartea e plină de greșeli gramaticale și de stil. „Nicio” e scris dezlegat, o droaie de cuvinte greșite și virgule puse aiurea, dar asta nu e la fel de important, doar că zgârâie creierul. Anyway...

     Nu regret că am dat bani pe ea, eu niciodată nu regret banii dați pe cărți, chiar dacă ele sunt de proastă calitate, ele tot cărți rămân și ele-s frumoase...

     Și după cum spunea Oscar Wilde, by the way, eu acum citesc Portretul lui Dorian Gray... După cum spunea Wilde: „Nu există carte morală sau imorală. Cărțile sunt fie scrise bine, fie scrise prost. Atât și nimic mai mult.”

     Deja trageți și voi concluzii... Aceasta a fost o postare foarte subiectivă...

P.S. Cântecul și florile nu au nimic de-a face cu cartea... Cântecul e așa de real, acolo e adevăratul „romantic”, iar florile, așa-mi plac ele mie..și le vreau!

dacă omorul nu s-ar pedepsi, eu te-aș ucide!

    Despre cât de mult îi urăsc eu pe unii... Acesta este un subiect foarte ușor de atins, mai ales când într-adevăr urăști unii oameni, și îi urăști până la epuizare. Urăști felul lor de a fi, cele 12 fețe în jurul cărora se tot rotesc și cât de buni devin când sunt în aceeași încăpere cu tine.
   
     Probabil că dacă omorul nu s-ar pedepsi demult aș fi avut pe conștiința mea un morman de suflete.
  
      Și ca să nu fac ocolul Pâmântului până la sfârșitul acestei postări, trebuie să recunosc că aceasta vizează o persoană anume, persoană care și până în ziua de azi mă face să mă întreb următorul lucru: cum poate să existe un asemenea om? Am mai văzut eu la viața mea oameni fățarnici, oameni egoiști și de tot felul, dar nici chiar așa.   Deci, cum poți tu să fii atât de sociabil și atât de bun la suflet, mai ceva ca un preot în biserică, de față cu cineva, iar când respectivul închide ușa de partea cealaltă, să devii  cel mai mare măgar din Univers?
      Eu tare urăsc oamenii care bârfesc, dar și mai tare ajung să-i urăsc când văd cu câtă plăcere încep să țină o conversație cu tine, iar în gând creează scenariul după care te-ar decapita de față cu jumate din cei pe care îi cunoști. Probabil că amplific și eu lucrurile, dar ura mea pentru persoana respectivă este egală cu forța cu care lovesc eu acum butoanele tastaturei.

       Nu pot să-mi explic de ce oamenii nu au puterea să-ți arate exact aceleași sentimente pe care le au în lipsa ta și de față cu tine. La ce, mama dracului, îți mai servește tot teatrul ăla, când tu abia aștepți ca eu să părăsesc cei patru pereți în care te afli și tu? Nu cumva să-ți irosesc aerul pe care îl ai acolo! Iar dacă chiar ai de spus ceva, spune-i omului, nu e neaparătat să te faci mare promotor al binelui pe Pământ, că nu ești baptist și nu iubești orice ființă omenească...

P.S. ăștia au fost nervii mei, iar tot ce-i scris e doar realitate...

Nimicuri Metafizice: this is a portrait of a tortured YOU and I - despr...

Nimicuri Metafizice: this is a portrait of a tortured YOU and I - despr...:       ...dragostea mea  pentru tine!       Eu mi-am promis că nu voi scrie vreodată despre dragoste. Atitudinea mea față de subiectul resp...

pur și simplu, 8 Martie... sau mai degrabă „bred”

      Eu astăzi am trecut cu vederea peste multe statusuri, peste multe imagini în care sunt etichetați o sumedenie de oameni (țin să mă corectez, o sumedenie de personalități de gen feminin) și peste multe mesaje irelevante. Iar în momentul în care pe pagina mea de odnoklassniki am primit mesaje de felicitare cu același conținut, de la oameni diferiți, am hotărât că de anul trecut până anul acesta mintea oamenilor nu s-a schimbat și că lumea în care trăim nu mai are șanse.
      După cum era de așteptat, eu nu am felicitat  pe nimeni, și m-am rugat ca nimeni să nu mă felicite. Și pentru că, din nefericire, rugăciunea mea nu a fost auzită, eu nu am răspuns la niciun mesaj de felicitare. Pentru că cel mai sincer, în acest caz, e să nu răspunzi, să ignori acel mesaj care a stat în fața a încă o sută de persoane și, din păcate, majoritatea dintre ele s-au lăsat copleșite de acea nemaipomenită capodoperă lirică, de natură copy-paste.
       Eu am vorbit de multe ori despre mesajele de felicitare, despre cât de irelevante ajung să fie și cât de prost ajungi să arăți când, în ziua de 8 martie, tot făcând copy-paste la un mesaj, găsit undeva într-un forum, ajungi să-l trimiți unui bărbat... Atât de selectiv erai tu când încercai să arăți cât de mult îți pasă de existența cuiva...
       Sau, să nu uităm cumva acele imagini mega-super-extra-artistice, în care este etichetată jumătate de planetă și care sunt puse pentru a fi puse. Cel mai ciudat și groaznic lucru este, însă, momentul când afli că ele(imaginile) sunt atât de comentate, și toată lumea își exprimă mulțumirea acolo de parcă le-a oferit careva un apartament în Mahattan.

       Mai mult de-atât despre mesaje, despre felicitat și toată panarama asta care se întâmpla până nu demult, eu nu o să scriu. Doar, țin să menționez ceva..

      Există câteva zile groaznice în an, care ne oferă aceeași terapie, similară cu cea descrisă anterior: 8 martie, 14 februarie, 31 decembrie și 25 decembrie/7 ianuarie. Eu le urăsc. De ce? Pentru că așa mă simt eu mai bine.


P.S. și pur și simplu, acum e primăvară, iar primăvara e despre flori... și încă despre mulți cărora de fapt nu le pasă, și care tare ușor pot să ți-o zică, așa,  în mod genial:  f*%k you!