timpul rămas până la „NOI”

Azi îmi iau rămas bun de la acel countdown care a numărat împreună cu mine secundele până la zero, fără să se împiedice, fără să le lungească și fără să greșească, chiar dacă „NOI” s-a lăsat așteptat cu încă o oră, o oră lungă, nemaipomenit de lungă, în care somnul nu m-a putut fura nici măcar pentru o secundă.

Acum sunt infectată de noi și nu există ceva ce ar putea schimba asta. Noi a devenit ceva indispensabil pentru mine la fel ca aerul, însă aerul e puțin spus, pentru că nu cred că aș mai putea respira dacă noi nu ar exista.

În fine, it was the longest summer ever și nu vreau să mai am parte de una ca asta vreodată. Acum am nevoie de o toamnă, o iarnă, o primăvară, o vară, și cercul se repetă din nou, care să fie cât mai fabuloase posibil, fără countdown-uri, cu mult aer și cu foarte multă căldură.

Și încă ceva, i'd really love to learn how to smile more and laugh louder.

P.S. și cu final de The Notebook.... că așa am eu azi un chef

unde-i acasă?

Pentru mine aproape că nu există acasă. Până nu demult acasă era la Chișinău, acum Chișinău e Chișinău și se asociază tot cu Chișinău, un loc unde eu o să mă întorc doar în vizită și nu pentru foarte mult timp. 

În general, acest subiect e foarte greu, pentru că mama o să se supere că ea nu mai înseamnă pentru mine acasă, sau poate nu o să se supere, pentru că ea nu citește blogul meu, idee nu are ce e ăla un blog și mai cu seamă nu știe că eu țin unul. Nu înțeleg de ce ea mereu mă vrea acasă, dar când ajung acolo totul arată de parcă și-ar dori opusul. Poate eu sunt cea care greșesc și gândesc aiurea, dar i don't feel like home there. Urăsc să mă întorc la Chișinău, pentru că după prima zi mă plictisesc, că mereu există cineva care te sâcâie, să îți pună prea multe întrebări și să nu te lasă măcar o clipă să stai singur, pentru că sufletul meu nu se mai simte în largul său acolo.  

Mai există oare un acasă pentru mine? Acolo unde să mă duc cu drag, unde să fie cald în toate sensurile cuvântului și acolo unde să nu fie nevoie de cuvinte ca cineva să te înțeleagă. Știu că nici 10 case nu m-ar ajuta dacă acolo nu ar fi oamenii care trebuie, care să umple acea casă cu lumină, să aducă soarele în ea. O casă nu e neapărat o construcție, casă înseamnă oameni, cel puțin pentru mine. Și at the right moment, there is no home for me. Și i need that home, mai mult ca oricând, pentru că există momente când mă simt atât de singură, când nu mă mai încălzesc până dimineață, momente când ajung să cuprind perna la mijlocul nopții și când zâmbetul meu nu mai are sens, momente cum e ăsta, când there is a pain in my chest și nimic nu o poate atenua. 

Cum era acolo cu aniversările și, mai ales, cu felicitările?

Când vine vorba de aniversări, eu cel mai des tac, iar prin „tac” am în vedere că nu îmi bag nasul la toată lumea pe perete, ca să le scriu cum și în ce fel magnific îi felicit, și asta din simplul motiv că pentru mulți dintre ei simt cea mai imensă apatie posibilă.

Nu pot să-mi explic de ce majoritatea oamenilor simt nevoia să felicite fiecare om întâlnit pe drum, dar cel mai des uită de oamenii importanți. Eu nu pot să percep cum ție un an întreg îți este drept în cot de existența mea, iar la ziua mea, hopa și mă feliciți. Tare interesant. Și mai sunt unii care nu îți trimit un simplu „La mulți ani!”, ei tâlcuiesc balade. Serios?

Cine a inventat notificările pe facebook, skype și odnoklassniki, care mai nu strigă la tine: „Felicită-l, fă-l să se simtă important!”? Dar ducă-se naibii, pentru că eu, sincer, nu cred că acel cineva plânge după felicitarea mea, așa cum eu nu plâng după a multora. 

În fine, eu foarte rar felicit pe cineva, iar dacă o fac, înseamnă că persoana respectivă este foarte importantă, altfel eu nu mi-aș fi pierdut timpul și neuronii ca să nu trimit cumva o felicitare copiată de undeva sau pe care am folosit-o vreodată. Sau poate nici nu ajunge să fie vorba de o felicitare, pentru că atunci când oamenii sunt importanți tu știi exact cum să-i abordezi. Ultima dată când am felicitat pe cineva a fost din suflet și mai ales deoarece conta, nu pentru că o rețea de socializare mi-a zis asta. În general, reacția mea la mesaje de felicitare e foarte negativă când vin de la cine nu trebuie, eu pur și simplu le ignor sau le șterg. Iată de ce de ziua mea, eu trebuie neapărat să fac curat pe wall și să apăs de multe ori pe delete, iar în facebook asta durează.

Da, arogant, dar eu altfel nu pot. 

P.S. Îi zîua ta? Ap dacă contezi, țîne brațul șela de flori, el îi din suflet!

Și-i cu voi, la noi a venit Patriarhul!

Și cum să nu scriem despre asta? Mă ating de biserică, iar asta cică nu se poate. Astăzi la Chișinău a venit Patriarhul Kiril. Am aflat despre asta tot azi, așa că tare multe nu știu. Ceea ce știu și ce m-a indignat cel mai mult este prezența panourilor alea prin oraș și tot fastul de care a fost însoțită întâmpinarea acestuia. De parcă venea însuși Dumnezeu la noi.

Mulți acum o să mă facă necredincioasă și nu mai știu eu cum. Eu una nu văd de ce ar face-o. Nu sunt cea mai evlavioasă ființă de pe fața pământului, dar nici într-atât, încât să ajung în Infern. Mă duc câteodată la biserică, uneori că trebuie, alteori că am eu nevoie, dar se întâmplă destul de rar. Iată de ce sunt cam indiferentă de vizita Patriarhului la Chișinău, dar nu pot să trec cu vederea toate panourile cu mesaje de întâmpinare, tot luxul și toată zarva din jurul acestui eveniment. Și cel mai tare mă irită că peste tot, în orice reportaj, oamenii se tem să spună ceea ce cred, dau răspunsuri generaliste ca nu cumva să spună ceva rău legat de biserică.

Oare panourile cu mesaje de genul „Sanctitatea Voastră, Moldova Vă salută!”, ne fac un popor mai credincios? Care Moldovă e mai credincioasă, cea cu panou sau cea fără panou? Eu nu m-aș mira dacă vizitatorul nostru nici nu le-a observat, dar sunt destul de sigură că dacă ele nu erau, el nu era să le simtă lipsa. Cică clericii trebuie să fie simpli, modești, însă nu știu cum se face, dar sărmanii preoți mănâncă mai des icră roșie decât mine. Eu nu îmi aduc aminte să mai fi călcat cineva pe pământ moldovenesc, iar peste tot se fie instalate panouri cu mesaje de bun venit în două limbi. Încă-i bine că panourile astea conțin mesajul și în română, nu era ceva anormal dacă erau doar în rusă, așa ca să mai economisim ceva bani pe cerneală, să aibă ce pune cineva în buzunar pentru o lumânare în plus la slujba ce va fi oficiată de Patriarh.

   
Am impresia că de-ar fi să se întoarcă toți moldovenii ce au emigrat înapoi în patrie, tot nu ar fi întâmpinați cu atâta gălăgie cum s-a întâmplat azi. Eu când trec vama, ăla de-acolo se uită la mine cu acea privire de „Ce mai vrei și tu? Studentă? Droguri ai, dar țigări? Nu? Eh, iar nu mănânc ceva bun azi...”, și mai nu mă trimite înapoi de unde am venit. Nu că tare aș avea eu nevoie de altceva, dar sunt oameni care după ani de zile tot în Moldova se întorc și Moldova nu îi întâmpină cu atâta bucurie, Moldova pur și simplu îi ține aici, le cheltuie banii pe care i-au adunat până acum și îi alungă în grabă înapoi.

   
Iar despre credință, sunt sigură că cea mai mare parte a neamului nostru nu se duce duminică de duminică la biserică, că mulți nu știu „Tatăl nostru”, iar cea mai mare parte își aduc aminte de existența sărbătorilor religioase doar la Paști și Crăciun. Acum, unde-i credința, unde-i dreptatea? 

cum să răcești la 30 august? ultima postare din vara asta...

La Chișinău e mai degrabă toamna decât vara de vreo câteva zile, iar eu am simțit asta. Cum poți să ajungi la sfârșit de vară și să răcești, dar așa încât să te doară după cap și să îți pară că mai ai un pic și leșini?

Vara asta s-a terminat cu temperaturi neobișnuit de mici, iar eu speram să mai fie cald și să nu rămân atât de albă, că eu bani de Grecia nu am, chiar dacă acolo la ei încă e soare și bine, așa încât să te faci mai puțin sidefie. Corpul meu nici măcar scăldat nu a fost vara asta, nu mai vorbesc de stat la soare. Foarte sec, pentru o vară care a fost destul de caldă, e tot vina mea, dar ce să-i fac, că nu mai schimb nimic. Tot ce a văzut el a fost lucru și un pic de soare turcesc care mi-a ars umerii, doar atât. 

Țin minte că anul trecut, la 25 septembrie, umblam în sandale și asta a durat încă până la 10 octombrie, cred. Anul ăsta o să umblu în cizme sau cum? E foarte rece pentru luna august. Toamna ne-a luat pe neprins de veste, era tare grăbită, se pare că venea la mine. 

În fine, afară e tare, tare frig. Și mie mi-e la fel de frig. Îmi rămâne doar să beau mult ceai și să fac timpul să treacă cumva și mai repede. Asta-i tot pentru vara asta. Ea în sfârșit se termină! Eh... pe muzică tristă!

from back then to now - despre "fabuloasa" mea vara

Eu am două zile la dispoziție ca să mă trezesc cum vreau și când vreau, să beau cafea fără să mă grăbesc și să stau, să stau mult. Una din aceste zile a trecut, iar eu nu am făcut nici 50 la sută din ceea ce am scris mai devreme. Și asta pentru că nu mai știu să dorm pe îndelete, lumea nu mă lasă să stau, iar eu am prea multe de făcut ca să nu mă trezesc de bunăvoie și nesilită de nimeni la ora 5 dimineața, chiar dacă uneori îmi permit să adorm înapoi.

...pentru că azi afară plouă!

Au mai rămas trei zile și o să trimitem undeva departe vara. Eu o s-o trimit cu mare drag, deși pentru mine ea nu se termină aici, asta pentru că la mine ea a început mai târziu, iar facultatea revine abia din 1 octombrie. Nu știu cum e pentru alții, dar eu vreau la facultate și, mai ales, vreau să trec Prutul, așa cum am făcut-o cu aproape un an în urmă. Acum un an, când m-am văzut cu ștampila pusă în pașaport, în capul meu au început să apară imagini, dar niciuna nu mi-a arătat că te voi întâlni pe tine și că nu o să mai vreau în Moldova. Tot de ce eram eu sigură atunci e faptul că nu o să mă doboare dorul de casă, că poate nu am inimă deloc și sunt incapabilă de orice picătură de căldură sufletească, într-atât de lipsită de căldură, încât să nu las oameni în jurul meu, și mai eram sigură de faptul că ceva se va schimba. Astăzi, când mai am doar un pic până să-mi iau rămas bun de la acest loc, tot ce simt eu, sau mai degrabă sper, e că ceva se va schimba. Iarăși acel ceva. La 25 septembrie doar îmi voi reaminti de aceste trei luni, care au trecut de parcă ar fi fost 100 de ani, și știu sigur că nu o să le vreau înapoi.

Dacă ar fi să scriu ceva de genul My summer in review, probabil nu mi-ar lua nici 5 rânduri, și asta pentru că toată vara mea se rezumă la un job aiurea, o scurtă vacanță la Istanbul(aprope the good thing in here), efortul depus la Today, un dor nebun care încă mai are de crescut ceva timp și you, the good this is you and what this summer meant for us. 

Cam așa! După cum am zis, sâmbătă trimit această vară undeva departe și sper să nu o mai întâlnesc vreodată. 

up in the air

Mi-am văzut patriile de sus. Le-am văzut și nu am simțit nimic legat de ele. Am avut o oră de vreme în care niciuna din nostalgiile de mare patriot nu m-a atins. Azi mi-am dat seama că patrie e acolo unde sunt oamenii care contează, acolo unde sufletul tău e înconjurat de dragoste, și tot acolo unde poți să te râzi ca un nebun and people won't judge you.

Daah, eu am zburat azi pentru prima dată, și ca pentru prima dată, a durat puțin; atât de puțin, încât să nu reușesc să meditez ascultând muzică. Am privit orizontul o mare parte din timp. L-am privit îndelungat cu gândul că undeva departe, mult prea departe ca să pot reda prin cuvinte, unde orizontul arată la fel, se află inimioara mea.

Despre zbor? Zborul ca zborul, nimic foarte fantastic, doar nevoia de a mă rupe de realitate l-a făcut deosebit. Tot frumos despre zbor e faptul că acolo, sus, parcă și timpul zbura; el zbura repede, odată cu mine, iar eu aveam nevoie de asta. Toată vara am așteptat un asemenea moment, iar săptămâna asta va fi plină de așa momente, după care rutina își va lua din nou locul în viața mea pentru încă o lună, dar până atunci...

P.S. Chiar și de sus Moldova noastră arăta groaznic. Nu, nu e vorba des vederea propriu-zisă, ci de oamenii care pleacă să nu se mai întoarcă, de cuvintele pe care le au de spus despre o Moldovă, care este și a lor.