mă doare egoismul, iar creierul meu e scrum

        Și dacă „Nică cultură” s-a decis să revină, eu am decis că trebuie să scriu, dacă tot am ce și îmi plutește ideea prin vene...chiar dacă-i cam sufletist.

         Există două lumi, iar pe lângă ele mai există una intermediară, ca un fel de purgatoriu, doar că uneori  acea lume ajunge să fie mai îngrozitoare decât infernul. Urăsc acea lume. O urăsc acum. Urăsc incertitudinea, și acum realizez de ce unii oameni urăsc „Nu știu”, ca răspuns. Nu îmi place să fiu între „Da” și „Nu”, există doar „Da” sau există doar „Nu”.

         Azi am realizat că în tot Universul există două categorii de oameni care într-adevăr se bucură de fericire, aceștia sunt proștii și cei indiferenți. E o artă să fii indiferent și să poți trata lucrurile de parcă ele nu există. Să fii prost...să zicem, că eu un dar; e atât de ușor să nu știi nimic și să nu îți preocupi creierul cu toate nebuniile. Pentru ei lucrurile sunt atât de simple... 

         Eu vreau să mă scald în indiferență, dar e atât de greu. O fac, dar doar la un anumit nivel, poate pentru că sunt egoistă, poate pentru că îmi pasă prea mult de mine. Și pentru că nu mă scald până la gât în acea licoare sfântă, dar sunt destul de egoistă ca să păstrez totul așa cum e doar ca să mă simt eu bine, nu-mi place să pun multe întrebări, îmi place doar să cer, să cer și să capăt ceea ce vreau. Iar dacă la început am zis că nu-mi place să fiu între „Da” și „Nu”, păi acum vă zic, că ține doar de mine și nu îmi pasă de cei din jur. 

         Și-mi iubesc sufletul, și poate el mă iubește. Și el e fericit atunci când sunt liberă și trăiesc fără să-mi pese de mine...

         Și acum că am scris cât am scris, și că creierul meu nu e în stare normală și zboară undeva mai sus de Empire State Building, eu o să încep a fi totalmente sinceră...

          De ce unii oameni iubesc să ne poarte în jurul degetelor, sau nu în jurul degetelor, dar mai degrabă de la un pol la altul? Nu înțeleg de ce unii nu pot, pur și simplu, să fie deciși, să spună ceea ce-și doresc. Urăsc când cineva nu poate să spună lucrurilor pe nume, urăsc când nu pot să-ți zică ceea ce simt chiar dacă asta ar răni. E atât de simplu când lucrurile sunt clare și știm unde ne aflăm. Eu sunt egoistă, mă simt bine, iar atâta timp cât mă simt bine eu nu o să alung omul din world-ul meu printr-un simplu „hai dute-n na...., ca eu-s sătulă”. Da, asta e problema mea, sunt egoistă și nu îmi pasă de lumea din jur, dar de ce tu nu poți să știi dacă reziști egoismului meu?  Limita egoismului meu stă în cei din jur și niciodată nu calc peste decizia celor din jur, dar faza-i că nu există o decizie, și eu o vreau... Scoate-o de undeva, că pe mine mă doare creierul și nu mai scriu nimic...