eu ce-aș face?

      ...acum, fără sarcasm, serios, mult prea serios. Aici sarcasm nu e, și eu, de fapt, nu știu cum e în cazul ăsta, despre care urmează să scriu.

      Așa întrebări nu mi s-au mai pus, și niciodată nu mi-am imgainat că o să fiu nevoită să caut un răspuns, un asemenea răspuns. Nu chiar demult, cu câteva zile în urmă, întrebarea suna cam așa: „Ce-ai face tu? Ce-ai face tu dacă ai ști că ești bolnavă?” Iar „bolnavă” însemna mult prea bolnavă. Era acel „bolnavă”, când e mult prea dificil să schimbi ceva, când e mult prea greu să găsești cuvinte. Iar cuvinte sunt tare puține, ele nu au suflet, ele sunt asfixiate, ele nici nu există.
       Acum eu o să răspund... Până azi cuvintele s-au adunat și sunt destule ca să mă înțelegi!
       Eu am mult pesimism în mine, și de multe ori, la mine, viața e la fel ca la Lana del Rey, mult prea lipsită de sens. Însă astăzi eu știu, eu nu aș vorbi. Nimeni nu ar ști despre ceea ce se întâmplă în mine. Tot ce ar ști lumea este faptul că eu trăiesc. Nu aș vrea să fiu privită prin prisma unei boli. De ce ar trebui să am în jur oameni care m-ar trata într-un anume fel doar pentru că am pecetluit pe chip un destin diferit? Eu aș trăi. Fiecare fir de aer înghițit ar fi, să zicem, a blessing, și nimeni nu și-ar da seama că eu sunt altfel; mai altfel decât ieri. Ideea-i că eu nu aș vrea să se știe, și, iată faza asta optimistă, pe care nu o folosesc prea des, dar ea există în capul meu, eu aș trăi din plin, ca să simt că eu, de fapt, fac ceva mai mult decât însuși actul de a exista. Tot ce știu e: eu aș vrea culori, foarte multe culori...
     

         Da, știu e tragic, e greu, e foarte greu. Greu de acceptat. Dificil de înțeles. Apar multe întrebări. Multe speranțe se sting, și nu văd de ce ar trebui să fie astfel. O boală nu este neapărat un stop. Dar... de fapt, eu nu știu, nu am de unde...