summertime sadness

Pentru început, asta e cea mai lungă și plictisitoare vară pe care am avut-o vreodată. Da, e adevărat, summer isn't over, dar eu evit să mai sper la ceva foarte colorat pentru următoarele 25 de zile. Înainte aceste trei luni erau absolut diferite. Poate pentru că erau lipsite de griji, poate pentru că pentru mine exista doar Moldova sau poate pentru că atunci eram doar eu. Nu găsesc explicația adecvată pentru ceea ce am ajuns să numesc „vară” anul acesta.

Am oscilat între job și cărți zi de zi. Nu fără folos, dar destul de aiurea ca să simt cum se mișcă minutarul la fiecare 60 de secunde, lucru care nu e valabil când vine vorba de cărți, dar timpul petrecut la serviciu își face efectul pentru ambele, așa că nu prea simt diferența. Desigur, mai există și excepții, dar pe alea nu le menționez, că-s destul de puține, de aia și se numesc astfel.

În general, vara mea a început destul de trist, undeva la 14 iunie, în drum spre Chișinău, urmărind un răsărit străin, despre semnificația căruia nu știam nimic. Dar oare ar fi trebuit să însemne el ceva? Atunci fiecare mărunțiș avea un înțeles, iar eu încercam să mă țin de orice fir de ață care îmi promitea că lucrurile se vor schimba și că gândurile mele nu ar trebui să meargă pe căi atât de pesimiste. Însă erau atâtea argumente care susțineau contrariul. Anyway, răsăritul a rămas la fel de străin și la fel de singuratic, inima mea e undeva la șapte ore diferență de mine, iar eu sper că aceste 25 de zile vor trece destul de repede în așa fel, încât să nu le simt.

Între timp am ajuns să urăsc din ce în ce mai mult Chișinăul, iar într-o postare viitoare o să vă spun și de ce. Chișinăul ar fi trebuit să însemne „acasă”, doar că pentru mine „acasă” e în altă parte, undeva unde „acasă” nu e formalitate, ci o stare...

Atât pentru azi, eu mă arunc, undeva prin cărți!