eu ce-aș face?

      ...acum, fără sarcasm, serios, mult prea serios. Aici sarcasm nu e, și eu, de fapt, nu știu cum e în cazul ăsta, despre care urmează să scriu.

      Așa întrebări nu mi s-au mai pus, și niciodată nu mi-am imgainat că o să fiu nevoită să caut un răspuns, un asemenea răspuns. Nu chiar demult, cu câteva zile în urmă, întrebarea suna cam așa: „Ce-ai face tu? Ce-ai face tu dacă ai ști că ești bolnavă?” Iar „bolnavă” însemna mult prea bolnavă. Era acel „bolnavă”, când e mult prea dificil să schimbi ceva, când e mult prea greu să găsești cuvinte. Iar cuvinte sunt tare puține, ele nu au suflet, ele sunt asfixiate, ele nici nu există.
       Acum eu o să răspund... Până azi cuvintele s-au adunat și sunt destule ca să mă înțelegi!
       Eu am mult pesimism în mine, și de multe ori, la mine, viața e la fel ca la Lana del Rey, mult prea lipsită de sens. Însă astăzi eu știu, eu nu aș vorbi. Nimeni nu ar ști despre ceea ce se întâmplă în mine. Tot ce ar ști lumea este faptul că eu trăiesc. Nu aș vrea să fiu privită prin prisma unei boli. De ce ar trebui să am în jur oameni care m-ar trata într-un anume fel doar pentru că am pecetluit pe chip un destin diferit? Eu aș trăi. Fiecare fir de aer înghițit ar fi, să zicem, a blessing, și nimeni nu și-ar da seama că eu sunt altfel; mai altfel decât ieri. Ideea-i că eu nu aș vrea să se știe, și, iată faza asta optimistă, pe care nu o folosesc prea des, dar ea există în capul meu, eu aș trăi din plin, ca să simt că eu, de fapt, fac ceva mai mult decât însuși actul de a exista. Tot ce știu e: eu aș vrea culori, foarte multe culori...
     

         Da, știu e tragic, e greu, e foarte greu. Greu de acceptat. Dificil de înțeles. Apar multe întrebări. Multe speranțe se sting, și nu văd de ce ar trebui să fie astfel. O boală nu este neapărat un stop. Dar... de fapt, eu nu știu, nu am de unde...

o venit Anul Nou, dar eu nu vă felicit...

       Și cum m-am trezit de dimineață cu dispoziție, atâta dispoziție încât aș mai dormi, vreau să vă spun că entuziasmul ăla tipic pentru Revelion la mine până la urmă nu a mai apărut. La voi cum?

     

       Să vă spun despre Revelionul meu... nu are sens. Să vă spun că păr roșu și nici de o altă culoare, nu am... Și eu am rămas tot cum eram înainte.

   

       Deci să vă spun de marea mea nemulțimire...

       Aseară m-am trezit cu un set de mesaje de felicitare, nu tare multe, dar destule ca să mă irite(eu nu iubesc treaba cu felicitatul), care, evident, au ajuns la încă câteva zeci de oameni exact în aceeași formulă. Rațiunea mea nu poate să explice cum ajungi să feliciți o listă întreagă de contacte cu Anul Nou, când de fapt tot anul nu mai auzi nimic de ele. Iată așa om nemulțumit sunt eu.

       Și iată de ce urăsc sărbătorile, pentru că oamenii se felicită fără sens, trimit mesaje copy-paste în dreapta și-n stânga, și pentru că, de fapt, oamenilor nu le pasă...

       Mai urăsc și felicitările, asta pentru că eu la așa ceva nu mă pricep; eu pot să scriu, dar nu chiar să felicit. Nu pot să explic de ce, dar asta pe mine nu mă reprezintă, iată am zis-o, însă asta deja nu mai e despre azi, și asta nu se mai discută.

P.S. ei și atât, n-am când...

        

există și lucruri frumoase la noi

       Undeva pe 25 decembrie, când multă lume sărbătorea Crăciunul, eu am descoperit un spot. Nu pot să zic că era un spot publicitar, nu pot să definesc exact ce era, era un spot... un spot genial. Și mi-am amintit de copilărie.

        În copilărie nu visam să fiu prințesă, nu visam să mă fac astronaut sau vedetă, și nici medic nu vroiam să fiu. În copilărie eu îmi doream să devin profesoară. Eu îmi doream asta pentru că îmi plăcea să pun note de 2, asta așa era o plăcere. Și eu despre asta mi-am adus aminte în ziua de 25 decembrie, când priveam acel spot fantastic.

         Tot atunci am observat că la noi, în Moldova, se face puțină publicitate și muzică bună, foarte puțină, dar ea tot există, și ea e magnifică, și se vede pe lângă tot gunoiul pe care îl vedem la televizor sau îl auzim în piața centrală.

          Iată, în continuare, publicitate, muzică bună și spotul. Da, spotul era despre sărbători, din alea fericite, și despre copilărie, și despre Moldova.

    P.S. eu nu am nimic cu Filat și nici cu partidul lui, mie îmi place spotul și deamu și omul care l-a inventat.

despre sfârșitul lumii...

        Voi toți, azi, vorbiți despre sfârșitul lumii, Apocalipsă și faimoasele „tarelși”. Toți vă puneți status. Toți vă dați cu părerea. Și tot nimic nu se întâmplă.

        Să vă zic eu ce cred despre tot situation-ul ăsta...

        Oameni buni, cetățeni ai Universului, viața nu-i așa frumoasă ca totul să fie atât de simplu! Azi nu o să vină nici măcar o singură „tarelcă”, nu o să cadă meteoriți și mâine dimineață o să ne trezim și va fi la fel de frig ca azi, poate nu o să ningă și poate o să bată vântul mai tare, dar asta nu o să însemne nimic.
         Ar fi atât de simplu ca într-un singur moment totul să dispară, dar asta nu se va întâmpla. Viața e un personaj mult prea dur, ca noi să scăpăm atât de ușor. Ar fi prea frumos ca într-o singură secundă totul să dispară și să nu mai existe nimic, dar lucrurile nu stau așa. Viața nu iubește lucrurile simple și frumoase, la ea totul e complicat și întortocheat, ca în labirint, dar din labirint nu e simplu să ieși...

       Deci, uitați... nu aveți tocmai atât de mult noroc, încât lumea să se termine azi.

P.S. eu am zis că nu o să dedic nici o secundă acestui subiect, dar dacă news feed-ul e plin... there is no way

despre feminism sau fărmare de personalitate

       Fără corectură socială și fără pic de sarcasm. Totul din viață, din fărmare și din suc de lămâie ajuns în ochi.
     
        Eu tare aș vrea ca unii să nu mă mai întrebe de ce eu sunt așa cum sunt, de ce sunt atât de rea și de ce e atât de greu să ajungi la mine în adevăratul sens al cuvântului. Tare aș vrea, dar nu pot, și asta nu mai contează, căci eu am început să scriu astăzi din cu totul alte motive.
         Acum , let's treat the subject properly... Prima întrebare: ce-i cu toată prefecătoria asta de gen feminin care ne infectează societatea? Răspunde cineva? Nu.. nimeni, că nu are cine, pentru că, chiar dacă chinuim limba și creierul să vorbim despre oameni cu două fețe, noi atât de tare iubim tot curentul ăsta. Faza-i că toată chestia asta îmi stă în gât și am impresia că dacă mă mai abțin puțin de la replică, o să izbucnesc.
        Și dacă am zis că nu fac ocolișuri, atunci eu nu o să le fac. Nu numai o dată am fost martor la situații când marile personalități de gen feminin din lumea asta, că despre ele vorbesc, deveneau cu totul alte personalități, adică deveaneau nepersonalități, care se alintă și se prefac, și se fărâmă imediat ce ajung într-o companie de gen opus. Și devin atât de drăguțe, și atât de plăcute, când, de fapt, sistemul lor de operare nu are presetat așa ceva, sau poate are... și aia se numește opțiunea „dă să mă lămăiesc oleacă, lumea j iubește asta”. Iată eu asta nu suport. Eu îmi țin minte copilăria mea frumoasă, când eram copil, și când vorbeam și aiurea și oamenii îmi ziceau cu o voce de animal nemulțumit „DA NU TE MAI NIORLĂI ATÂTA!”... și simt acum cum îmi curge adrenalina prin vene, și simt cum tastatura se lovește dur de degetele mele și nu înțeleg de ce nu puteți să fiți așa cum sunteți...

P.S. eu am impresia, că dacă m-aș comporta ca jumate din specia secolului 21 de feministe, mama ar lua cureaua și primul lucru care s-ar auzi după acel moment ar fi un geamăt nebun de om care nu știe în care parte să fugă, și dacă ar trebui să fugă.

P.P.S. și asta nu a fost tot, dar lumea azi nu citește nimic mai lung de 5 rânduri.

mă doare egoismul, iar creierul meu e scrum

        Și dacă „Nică cultură” s-a decis să revină, eu am decis că trebuie să scriu, dacă tot am ce și îmi plutește ideea prin vene...chiar dacă-i cam sufletist.

         Există două lumi, iar pe lângă ele mai există una intermediară, ca un fel de purgatoriu, doar că uneori  acea lume ajunge să fie mai îngrozitoare decât infernul. Urăsc acea lume. O urăsc acum. Urăsc incertitudinea, și acum realizez de ce unii oameni urăsc „Nu știu”, ca răspuns. Nu îmi place să fiu între „Da” și „Nu”, există doar „Da” sau există doar „Nu”.

         Azi am realizat că în tot Universul există două categorii de oameni care într-adevăr se bucură de fericire, aceștia sunt proștii și cei indiferenți. E o artă să fii indiferent și să poți trata lucrurile de parcă ele nu există. Să fii prost...să zicem, că eu un dar; e atât de ușor să nu știi nimic și să nu îți preocupi creierul cu toate nebuniile. Pentru ei lucrurile sunt atât de simple... 

         Eu vreau să mă scald în indiferență, dar e atât de greu. O fac, dar doar la un anumit nivel, poate pentru că sunt egoistă, poate pentru că îmi pasă prea mult de mine. Și pentru că nu mă scald până la gât în acea licoare sfântă, dar sunt destul de egoistă ca să păstrez totul așa cum e doar ca să mă simt eu bine, nu-mi place să pun multe întrebări, îmi place doar să cer, să cer și să capăt ceea ce vreau. Iar dacă la început am zis că nu-mi place să fiu între „Da” și „Nu”, păi acum vă zic, că ține doar de mine și nu îmi pasă de cei din jur. 

         Și-mi iubesc sufletul, și poate el mă iubește. Și el e fericit atunci când sunt liberă și trăiesc fără să-mi pese de mine...

         Și acum că am scris cât am scris, și că creierul meu nu e în stare normală și zboară undeva mai sus de Empire State Building, eu o să încep a fi totalmente sinceră...

          De ce unii oameni iubesc să ne poarte în jurul degetelor, sau nu în jurul degetelor, dar mai degrabă de la un pol la altul? Nu înțeleg de ce unii nu pot, pur și simplu, să fie deciși, să spună ceea ce-și doresc. Urăsc când cineva nu poate să spună lucrurilor pe nume, urăsc când nu pot să-ți zică ceea ce simt chiar dacă asta ar răni. E atât de simplu când lucrurile sunt clare și știm unde ne aflăm. Eu sunt egoistă, mă simt bine, iar atâta timp cât mă simt bine eu nu o să alung omul din world-ul meu printr-un simplu „hai dute-n na...., ca eu-s sătulă”. Da, asta e problema mea, sunt egoistă și nu îmi pasă de lumea din jur, dar de ce tu nu poți să știi dacă reziști egoismului meu?  Limita egoismului meu stă în cei din jur și niciodată nu calc peste decizia celor din jur, dar faza-i că nu există o decizie, și eu o vreau... Scoate-o de undeva, că pe mine mă doare creierul și nu mai scriu nimic...

problemele universale ale moldoveanului...

   Un moldovean adevărat mereu se confruntă cu un set de probleme care de-a lungul timpului, odată cu extinderea tot mai intensă a poporului nostru pe întreg globul, au căpătat o valoare universală. Și, deci să trecem la subiectul în sine.

  „Nu, și de ce nu m-ai salutat?”. În vecii vecilor nu o să înțeleg faza asta... Moldoveanul oriunde nu ar fi, are impresia că se află într-un sat din raionul Orhei, unde toată lumea trebuie să se salute reciproc, că de nu, ajung la ordinea zilei în cadrul Consiliului Sătesc. Nu văd de ce, eu, în cazul în care nu cunosc pe cineva, ar trebui să-l salut. Nu are sens, cel puțin nu are sens pentru mine. Eu mă simt totalmente banal sau prostesc, când cineva, și eu nu am idee cine-i, mă salută. Primul gând care-mi vine în minte într-o asemenea situație e „Cine-i ăsta? Ce vrea? De unde mă știe?”, iar după două secunde de la o astfel de interacțiune, dispar și uit că așa ceva s-a întâmplat.
    Și încă,  dragi oameni, nu cereți altora explicații pentru faptul că nu v-au salutat, chiar dacă vă cunoașteți! Poate omul are probleme, gânduri, preocupări! Și cea mai ciudată parte e atunci când omul în cauză creează așa o dramă din asta.... Nu înțeleg, de ce eu ar trebui să-i explic cuiva așa ceva? asta-i numai treaba mea și pe tine nu ar trebui să te intereseze, poate eu nu te agreez! Iată...

    „Omul X e cu omul Y la Krysha”... eu nu înțeleg de ce oamenii, la noi, simt atât de drastic nevoia de a se expune publicului larg de parcă ar fi mari vedete. Nu înțeleg de ce ar trebui să știe toată lista ta de prieteni din facebook că tu ai stat la Mojito cu o Cola pe masă trei ore sau că ești minor, dar iată că ai trecut face-control-ul la Cocos Prive. Și apogeul, mai umbli jumate de an strigând în gura mare, că iată, tu totuși ai fost acolo, cândva, în secolul I.
     Ce ne mai place exhibiționismul. Faza-i că nu am nimic împotrivă, dar mai făceți-o și voi cu stil, ca să ai la ce te uita...

     Și ATENȚIE... Mai am și eu o întrebare pentru oamenii care formează frumoasa societate a Moldovei, care-i faza cu „KE” în loc de „CE”? Sincer, dragilor, mă simt retardată că nu știu asta, și mai ales că nu folosesc inovația asta atât de logică și utilă pentru cei activi pe rețelele de socializare! Cum se numește curentul ăsta? Asta încă nu-i problemă globală, până când afectează doar coeficientul IQ al cetățenilor noștri iubitori de patrie, dar asta nu-i nimic, în curând tot globul o să scrie așa, că poporul nostru așa-i de powerful!





    P.S.  lista-i lungă, dar va continua altă dată, că noi nu mai citim nimic până la capăt în ziua de azi, decât dacă ceea ce e scris ține de sex sau de un alt set de subiecte tabu ale societății moldovenești contemporane.